x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Amintirile unei eleve complicate

0
Autor: Costin Anghel 05 Mar 2009 - 00:00

Ştefania Căuleţ era elevă la Liceul Sanitar din Iaşi în 1989. Îşi amin­teşte cu drag, cu resemnare şi cu forţa unei femei ajunse la maturitate de viaţa de licean la apusul comunismului.



"Eram în clasa a IX-a, prima de liceu. Fire timidă, nu mă ambientasem cine ştie ce, stăteam mai mult retrasă. Nu mă puteam evidenţia nici în literatură, materia mea preferată. Aveam o profesoară deosebită, care îmi impunea respect până la frică de a nu spune ceva greşit. Mereu elegantă, inteligentă, cultă, privire provocatoare şi un zâmbet cu o ironie subtilă, pe care îl percepeam ca pe o împunsătură între coaste.

Doamna Cătălina F. strâmba buzele, nemulţumită, atunci când cineva îi scria numele invers, din cauza unei inestetice cacofonii. Colac peste pupăză, după balul bobocilor din noiembrie, când m-a scos la lecţie, în faţa ezitărilor mele născute din nesiguranţa răspunsurilor, făcuse o remarcă de genul: «Domnişoara are ca pasiune dansul». Mă simţeam etichetată şi neputincioasă.

În chiar prima oră de literatură din noul trimestru, a pus o întrebare. Cerea semnificaţia unui cuvânt. Nu mă întrebaţi acum care, era un cuvânt complicat şi au trecut totuşi 20 de ani. Nimeni în clasă nu sufla. Profesoara începea să dea semne de nerăbdare.

Timid, am ridicat două degete şi cu un nod în gât am răspuns. M-a privit mirată, uşor curioasă, ca printr-o lupă, cu ochii ei de un albastru profund. Ca să se convingă că nu era o definiţie învăţată pe de rost, mi-a mai pus câteva întrebări. Din toată clasa, vorbea numai cu mine. Timpul stătea în loc. La sfârşit, cu un zâmbet amuzat, a spus: «În afară de pasiunea pentru dans, domnişoara are şi pasiunea li­te­raturii». Şi-atunci am ştiut că începeam să mă evidenţiez.

În perioada februarie-martie ’89 am făcut prima practică în spital. După atâtea ore de plicticoasă teorie din trimestrul întâi, aveam să vedem cu ochii noştri cum se fac recoltări de sân­ge, cum se împart medicamen­tele, cum se fac bandajele... Câtă emo­ţie... Halatul alb, pe care până atunci îl îmbrăcasem numai în sala de curs, era mai apretat ca niciodată, boneta, papucii sanitari cu toc ortopedic, legaţi cu şireturi lungi cât o zi de post... Ne-am revărsat pe holurile spitalului, o clasă de 25 de fete gureşe printre care erau pierduţi 5 băieţi. Instructoarea ne aştepta, precisă şi severă, cu un tabel în mână. Ne-a împărţit în gru­puri de 5-6 şi o urmam pe coridoa­rele largi. La intrarea în diferitele secţii ne aşteptau asistentele şefe, eram pre­zen­tate scurt şi apoi rămâneam în gri­ja lor. Cele mai multe erau cochete, aproape toate aveau un aer de prestanţă şi responsabilitate... sau aşa le vedeam eu.

Îmi amintesc că eu am fost repartizată în Oftalmologie. M-a luat în primire o asistentă tânără, cu câţiva ani mai mare ca mine, m-a instruit repejor cu privire la program şi apoi mi-a pus o foaie de observaţie în mână, mi-a indicat un bolnav şi m-a trimis la plimbare cu el. Trebuia să-l duc la toate cabinetele unde avea de făcut diverse analize.

Mă uitam curioasă la aparatele de radiologie, la electrocardiograf, la electroencefalograf... Laboratorul, cu toate sticluţele strălucitoare, mi se părea o lume aparte.. Încet, încet, am învăţat să mă descurc în labirint şi să mă apropii de oameni. Atunci cred că am primit şi primul «ciubuc»: un săpun parfumat pe care îmi era ruşine să-l iau, dar batrânica a insistat să mi-l pună în buzunar.

Tot cam pe-atunci m-am înscris şi la biblioteca liceului. Era în pod! Mă rog, îmi amintesc numai scara pe care trebuia sa urc la ultimul etaj. Bibliotecara era între două vârste. Din spatele biroului, m-a ţintuit locului cu un sec «Cine eşti? Cum te cheamă? Stai aici!» (adică lângă uşă). Mai lipsea să mă în­trebe şi ce căutam acolo. Nu, nu căutam un trombon. «Ce cărţi ai citit?» Nu puteam face o listă pe moment. Priveam cu jind la rafturile cu cărţi din spatele ei. Eram obişnuită ca la biblioteca de cartier, să mă plimb printre ele, să le scot, să le răsfoiesc. Doamna de acolo, pe care mi-o făcusem prietenă cu câteva măr­ţişoare şi bucheţele de flori, mă lăsa să-mi aleg singură cărţile. Uneori, o ajutam să le pună la loc pe cele restituite de clienţi. Îmi mai dădea sfaturi, îmi mai ţinea câte un titlu. Dacă nu mă-nşel, regula era că se puteau împrumuta câte două cărţi o dată. Eu luam şi trei, patru. Aveam timp de lectură două săptămâni. «Ai citit Thomas Mann? Muntele vrăjit?», m-a trezit vocea ascuţită. «Nu». «Adu-mi-o înapoi până la sfârşitul tri­mestrului, altfel penalizările...». Am urât cartea aia. Am restituit-o şi n-am mai luat nimic în schimb. Nu m-am mai dus niciodată la biblioteca liceului."

Serviciul de email marketing furnizat de