Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Miercuri. Zi de antrenament. Azi vin părinţii să ne vadă cum jucăm baschet. Pe tema asta, sunt timorată. Maică-mea e riguroasă ca un ofiţer SS şi face glume cinice pe seama mea în prezenţa celorlalte mame. Măcar dac-ar face-o între pereţii casei, să nu mai ştie nimeni că "alerg parcă sunt un cocostârc", da’, ce-i drept, parcă să zic că n-are nici o vrajă dacă ştiu numai eu chestia asta.
Vin repede de la şcoală, ţoc, poc, îmi fac echipamentul şi, cu paşii mei de cocostârc, mă grăbesc spre sala de sport. E acolo o fată, Andreea, care e foarte bună. Mi-e teamă c-o să monopolizeze mingea, ca de obicei, şi că eu n-o s-apuc să ating mingea aia nici măcar o dată. Aleargă extraordinar de repede şi sare parc-ar fi libelulă.
Cine zicea că înălţimea e un mare avantaj în baschet nu ştia ce zice. Că d-aia m-a şi luat la baschet, că, vezi Doamne, sunt înaltă şi pot să fac performanţă. Performanţă în prostie, poate. Performanţă în incompetenţă, nicidecum în sport. Abia mă rugasem de taică-miu să mă lase la baschet, după ce mi-am dat degetul peste cap la volei. Îmi pusese una un capac de zic mersi c-am scăpat doar cu degetul dat peste cap.
O năroadă de doi lei, un cocostârc cocoşat şi complexat, asta sunt. Şi d-asta mi-e teamă de mama, pentru că, dac-o să vadă că nu ating şi eu mingea aia măcar o dată, de două ori (darămite să mai arunc la coş), gata, s-a terminat cu baschetul. Chiar dacă nu sunt deloc bună la baschet, mă încăpăţânez să continui. Am un echipament încropit după cum urmează: tricou culoare roşie şi pantaloni scurţi culoare ce-avem-prin-casă, că ne recunoaştem coechipierii după culoarea tricoului, nu după altceva. Eu mai am o problemă, că nu-mi cunosc toate colegele. O teamă în plus: să nu care cumva să dau vreo pasă adversarului. Doamne, cine m-a pus să mă duc la baschet? Acum, că tot am intrat în horă, tre' să joc, sau cum e expresia aia.
După încălzire, se fac echipele. Ah, să nu uit, să ţin minte!
Noroc că ştiu cum arată culoarea roşie, bine că nu sunt daltonistă, Doamne, ce bine că disting culorile, coechipierele sigur n-am cum să le încurc. Andreea e din echipa adversă. E clar. Pot să pun pariu că-mi pune asta la capace de nu mă văd, cât sunt eu de cal. Vai de capul meu!
Mama. Mă priveşte cu o privire reticent analizatoare. Ştiu că se gândeşte că n-am ce căuta în sala de baschet, sunt sigură. Adevărul e că eu însămi mă simt anacronică în sala aia, dar mie-mi place să fac baschet, chiar dacă ceea ce fac eu nu se numeşte baschet, nu contează, tot antrenament e şi ăla.
Antrenoarea: nu uitaţi: "Îndoi şi mă ridic". Să nu uit, să nu uit. Se fluieră, când mingea e la un capăt al sălii de sport, eu sunt cu siguranţă la celălalt. Maică-mea mi-a pus din prima diagnosticul. Alerg ca disperata de la un capăt la altul al sălii de sport. Măcar o singură dată dacă aş reuşi să ating mingea aia!
En-passant maman, îi surprind o privire batjocoritor-dezamăgită. E nemiloasă. Îi fac semn din cap că să stea puţin, să-mi intru eu în formă, să vezi ce-i plesnesc pe toţi. Mă remontez. Reuşesc să mă întâmplu (sic!) în acelaşi spaţiu cu mingea. Pentru mine, ăsta e un formidabil progres. Aşa mai zic şi eu, aşa mai vin de-acasă. E o treabă să fii în acelaşi loc cu mingea la un joc de baschet.
E o fată care am văzut că "ţine la mine", adică mă blochează. Mi-am dat seama de asta pentru că am o inteligenţă acută. Ha! Oi ţine tu la mine, da' eu nu mă las. Trebuie să mă gândesc şi eu la cine să ţin, că aia pe care mi-a dat-o antrenoarea e prea zvârlugă pentru mine, aleargă prea repede, nu pot să ţin la ea, trebuie să ţin la altcineva. Maică-mea se abţine să nu râdă. O văd, îmi dau seama de starea ei de spirit şi chestia asta mă descurajează la culme. Păi, dacă nu mă încurajezi tu, părinte, eu ce să mai zic! Să nu uit când o să fiu mare eu să nu fac aşa cu copilul meu. Deocamdată să mă concentrez pe joc.
Nu ştiu, dar am senzaţia că sunt invizibilă. Mingea aia nici nu se gândeşte să vină la mine, darămite să altceva. Alerg resemnată de la un capăt la altul al sălii de sport, prefăcându-mă că am un scop în viaţă. Am transpirat, am obosit, dar nu mă las.
În fond, poate nici nu mă observă nimeni. Aşa cum nu mă observă mingea, poate nici părinţii n-or să mă observe. Incredibil!
O coechipieră mi-a făcut o pasă, ce-i drept, cu o forţă de-am crezut că mă dă pe spate. Sunt realmente surprinsă. Şi eu ce să fac? Am trei secunde la dispoziţie să decid ce fac cu mingea. Aia nu, aia nu, că "ţine la mine" şi oricum e din echipa adversă, sunt înconjurată, Andreea îmi face semne disperate de la marginea terenului, din spate de tot, îi dau ei mingea, în timp ce mă gândesc că, dacă e din echipa adversă, cum se agită aşa să-i dau ei mingea? I-o dau, na! Să se spele cu ea pe cap. N-apuc să clipesc că mingea e în coş. Un coş frumos, de trei puncte, d-ăla care nu atinge marginile. Frumos de tot, n-am ce spune, dar eu am dat toată sala pe spate de râs. Pauză. Oare o să mă mai lase la baschet?
