x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Atac cu cuţitul pentru tacâmuri de pui

0
Autor: Catalin Pruteanu 09 Mai 2009 - 00:00

Primăvara lui 1989. Mă întorceam de la şcoală mai devreme acasă. La ultima oră, cea de sport, tovarăşa învăţătoare ne lăsase să jucăm fotbal şi, după ce ne-am certat vreo 20 de minute pe făcutul echipelor, ne-am băgat picioarele în el de fotbal şi am plecat.



Acasă am descuiat poarta cu cheia de la gât, am intrat în curte, am descuiat uşa cu cheia de sub preş şi
mi-am pus ghiozdanul pe un fotoliu. Pe pat era un bilet: "Vezi că ai chiftele pe masă în bucătărie şi brânză în frigider. Să mănânci!". Am luat două chiftele şi două felii de pâine. Am mâncat una şi i-am aruncat-o pe cealaltă câinelui. Mirosea a pământ ud şi era soare. Am ieşit din curte şi m-am dus la alimentară, în faţa căreia şase, şapte copii şi vreo două babe aşteptau pe scăunele să bage carne.

În primăvara lui 1989 aveam aproape 10 ani. Nu înţelegeam de ce trebuia să stai la coadă pentru nişte tacâmuri congelate de pasăre, mie nu-mi plăcea carnea de pasăre, dar nu mi se părea ciudat. Oamenii aşteptau mereu în faţa alimentarelor. Ciudat ar fi fost să intri într-un magazin şi să găseşti de prima dată ce voiai să cumperi. Uleiul, zahărul, făina, lap­tele, ouăle erau lucruri pentru care trebuia să aştepţi la coadă. Pâinea se dădea pe cartelă. O jumătate de pâine pe zi de persoană. Acasă eram patru, aşa că luam două pâini. O pâine era patru lei. De câţiva ani eram respon­sabilul cu achiziţionarea alimentului respectiv, dar niciodată nu cum­pă­rasem pâine proaspătă.
Nici nu-mi închipuiam că, în afară de pâinea prăjită, ar fi putut exista şi un alt fel de pâine, caldă.

Locuiam într-un cartier de case. Dincolo de alimentară începea o ma­hala, atunci, ca şi acum, pe jumătate demolată în aşteptarea unui nou cartier de blocuri. De cele mai multe ori îmi părea rău că ai mei nu mă pu­neau să stau şi eu acolo, la alimentară, cu scăunelul. M-aş fi distrat toată ziua cu copiii de pe stradă. Jucau cărţi, spu­neau bancuri cu Bulă, discutau despre pocnitori cu carbid, Rahan şi filme la video. În apropierea alimentarei se afla "întreprinderea": nişte clădiri vechi şi dărăpănate, în care nu se producea nimic. Era, de fapt, sediul gunoierilor şi era patrulată de un paznic tutungiu, care dormea într-un şezlong, lângă o sticlă de coniac cumpărat de la bodega Gambrinus, şi ea aflată în apropierea alimentarei.

Treptat, părinţii veneau de la serviciu şi îi înlocuiau pe copiii de la coadă, aşa că, pe la 3:00, ne-am mutat tabăra pe trotuarul celălalt. Pe la 3:30 a venit maşina cu carne şi oa­me­nii s-au strâns dintr-o dată. Doi inşi în halate bleumarin au băgat câteva lăzi înăuntru, apoi au închis uşa după ei. După un sfert de oră, vânzătoarea a deschis clă­pi­ţa din uşă şi mulţimea a zvâcnit de nerăbdare.

Ca de obicei, se dădeau tacâmuri de pui şi, tot ca de obicei, oamenii se certau, acuzându-se reciproc că nu se respectă ordinea, că unii cumpără prea multe pungi şi că nu le mai ajung celor din spate. Dintr-o dată, doi bărbaţi au ieşit din grămada de oameni. Unul l-a pocnit pe celălalt. Cel lovit s-a dat câţiva paşi înapoi, s-a împiedicat şi a căzut în fund. Apoi s-a ridicat şi a urlat un "Futu-ţi biserica mă-tii!".  Era tatăl unei fete care locuia într-o casă veche, chiar vizavi de alimentară, un imobil fără apă şi canalizare, împărţit de mai multe familii. Omul a trecut în viteză strada şi a dispărut în curte. După cele câteva secunde de buimăceală, mul­ţimea şi-a reîndreptat atenţia asupra pungilor de tacâmuri congelate, pe care mâna durdulie a vânzătoarei le scotea prin clăpiţa uşii.

Dar lupta pentru cele două pungi cu carne a fost întreruptă din nou. Omul a ieşit din curte, a trecut strada din doi paşi şi a ridicat braţul spre faţa celui care-l lovise. Acesta a dus mâna la nas, s-a uitat în palmă şi a scos un ur­let. Vedeam abia acum că omul care ie­ş­ise din curte ţinea în mână un cuţit mare, de bucătărie. Se întoarse, su­flând greu, cu spatele spre victimă.

Vic­tima se aşeză pe treapta unei case de lângă alimentară. Îşi sprijinea frun­tea cu mâna dreaptă şi picăturile de sânge cădeau pe treapta din ci­ment. Vânzătoarea, care scosese capul pe deschizătura din uşă şi privea des­tul de plictisită scena, şi-a revenit re­pe­de şi, în mai puţin de cinci minute, ultimele pungi cu ta­câ­muri se vân­du­seră.

După încă cinci mi­nute, s-a auzit un ţipăt: era soţia ce­lui tăiat la nas. Femeia s-a repezit la soţ şi a încercat să-i ridice capul. Omul a îm­pins-o cu cealaltă mână, ea s-a în­tors spre băr­batul cu cuţit şi a început să-l înjure. Atacatorul tăcea. Era foarte calm şi părea obosit. A pus cuţitul pe pervazul unei ferestre şi s-a întors spre propria nevastă, care plângea. Vizavi de alimentară, noi, copiii, ne uitam cu ochii holbaţi ca la o scenă dintr-un film cu karate.

După încă zece minute a venit o maşină de Miliţie. Ne-am fi dorit să vedem cum un miliţian scoate nişte cătuşe şi-l leagă pe agresor, dar, spre dezamăgirea noastră, n-a fost ca în filme. Un miliţian a luat cuţitul de pe pervaz şi l-a aruncat în portbagaj. Cei doi bărbaţi au intrat calmi în Dacia care n-a demarat în trombă, ci s-a oprit brusc, după doi metri, cu mo­torul înecat. Apoi a pornit iar, într-un nor de gaze de eşapament.

Încet, oamenii au început să plece. Uşa din faţa treptei pe care stătuse rănitul s-a deschis şi cineva a presărat puţină cenuşă pe băltoaca de sânge. Noi, copiii, am stat până mai târziu. Din când în când, mai trecea câte un puşti care nu fusese de faţă la bătaie. Îi povesteam întâmplarea şi adăugam tot mai multe amănunte. Pe la 7:00, gaşca s-a spart. În seara aceea, car­tie­rul a mâncat ciorbă de pasăre.

Serviciul de email marketing furnizat de