x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Captivi în lift când se oprea curentul

0
Autor: Paula Anastasia Tudor 18 Noi 2009 - 00:00
Pe scara noastră nu răzbătea lumina naturală. Fiind două blocuri lipite, doar în holul ghenei - care era şi trecerea dintre scări - răzbătea o geană de lumină ce se scobora tocmai de la etajul zece şi abia, abia atingea fundul tunelului căscat între cele două blocuri. Era destul de înfricoşător să te avânţi pe scări fără lanternă când era lumina oprită.

Aşa spuneam pe-atunci: "S-a luat lumina". Mie, cel pu­ţin, îmi era frică, aşa că aşteptam la scară, să mai apară vreo vecină ori vecin, cu care să mă încumet să mă avânt în beznă, asta când bateria lanternei ce-o purtam în ghiozdan era descărcată sau când uitam acasă lanterna - de altfel, un obiect la fel de necesar ca şi cheia. Dar şi mai înfrico­şător era când se întrerupea curentul şi aveai neşansa să te afli în lift. Că "lumina" se oprea cam două, trei ore...

Dimineaţa, la amiază sau seara, adesea auzeai bătăi disperate în uşa liftului şi strigătele persoanei captive. Atunci vecinii care erau pe-acasă ieşeau înarmaţi cu patente şi lan­terne încercând să identifice etajul la care s-a oprit ascensorul. Deschideau uşa şi începeau tratativele cu persoana din lift. Dacă era mai norocoasă, liftul se oprea undeva în dreptul unui etaj cu un decalaj de ju­mătate de metru în sus sau în jos.

Dar dacă maşinăria se oprea chiar între etaje, atunci trebuia multă muncă de convingere din partea vecinilor, dar şi ceva curaj din partea celui din lift. Era cumplit că trebuia să te strecori printre podeaua liftului şi pragul de sus al uşii, ştiind că sub tine se cască un gol de câteva etaje. Şi unul - tot era mult. Era ca o gaură neagră de la care nu-ţi puteai lua ochii. Şi n-aveai cum să-ţi faci avânt să sari, că dădeai cu capul de pragul de sus, aşa că trebuia să te prelingi pe burtă sau pe fund, în jos, ră­mânând în sarcina vecinilor să te tragă de picioare ca să nu te duci în gol...

Ştiu bine, că am păţit-o şi eu. Aveam vreo 10 ani. Pe sus n-aveam cum să ies, iar singura variantă a fost să-mi dau drumul prin spaţiul destul de strâmt de dedesubt. M-am aşezat în fund pe podeaua liftului, iar picioarele îmi atârnau tre­mu­rând deasupra hăului. Ca să-i văd pe cei de jos, trebuia să mă aplec într-o parte. Atât de sus se oprise liftul, iar când mă uitam spre ei, nu puteam să nu văd şi întunericul ce se bulucea spre mine din gaura de sub lift. Eram înspăimântată. Un vecin, coleg de-al tatei, era cu braţele în sus, spre mine, şi-mi spunea să nu-mi fie frică - mă va prinde. Încă vreo doi ţineau lanternele ca el să mă şi vadă. În cele din urmă am închis ochii şi, cu inima cât un purice, m-am răsucit şi m-am prelins. Mult timp după aceea, doar vederea liftului mă cutremura. N-aveam mult de urcat, dar liftul părea, cel puţin, varianta mai comodă...

Se bloca el şi pe lumină, dar at­unci chiar nu-mi făceam pro­bleme - deschideam uşile cabinei şi apăsam butoanele de contact, mă dădeam într-o parte, mă căţăram pe muchia subţire a plintei,  mă lipeam de perete, stăteam pe vârfuri, săream, până la urmă tot pornea, măcar până se stabilea la un nivel de la care puteam coborî. Uşa am învăţat s-o deschid încă de când am început să ajung la rotiţa de pe peretele interior. Apoi, după câţiva ani s-a auzit că în cartier se întâmplase o tragedie. A venit cu­rentul exact când un băiat se strecura afară din lift, cum fă­cusem şi eu cu ceva vreme înainte. Iar liftul a pornit, deşi uşa era deschisă... Sper din tot sufletul să fii fost o poveste de speriat copiii, însă cert e că, după asta, au trecut ani buni în care am practicat doar urcatul pe scări.
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de