x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Copiii spun adevăruri trăsnite

0
Autor: Andreea Sminchise 23 Noi 2009 - 00:00
Andreea şi Vali Iorga aveau aproape 25 de ani în 1989.

"Tocmai ce primi­sem un apartament, în acelaşi car­tier cu părinţii mei. Aveam credit la CEC şi plăteam rate. Fetiţa noastră, Simina, avea pe atunci 5 ani, şi cele mai multe amintiri din perioada aia sunt legate de ea. Fiind primul şi singurul nostru co­pil, i-am urmărit copilăria şi ma­tu­ri­za­rea cu fascinaţie. Eram foarte tineri...

Era ca un burete. Întotdeauna a fost inteligentă şi iute. Am înscris-o la gră­diniţă în anul acela şi îmi aduc aminte că, din prima zi, ne-a venit acasă cu frânturi de poezii despre Ceauşescu. Am întrebat-o cine a învăţat-o şi ne-a spus senină - «Tovarăşa! Ne-a citit azi!»", povesteşte Andreea.

"Vă daţi seama că, pe vremea aia, să ai un copil ca un magnetofon, care înregistrează şi redă cu acurateţe tot ce aude, nu era întotdeauna un lucru bun. Într-o seară, de exemplu, eram cu ea la administraţie, să plătesc în­treţinerea. Ca de obicei, la ora respectivă, s-a întrerupt curentul. Nici unul dintre vecinii mei, care erau la coadă, n-a zis nimic. Aşteptam cu toţii, cuminţi, ca administratorul să scoată din sertar o lumânare pe care să o aprindă pe masă şi să-şi continue trea­ba. În liniştea aia, în care toţi bombăneam în gând, s-a auzit glasul cristalin al Siminei mele, zicând nervoasă - «Mama voastră de comunişti împuţiţi!». Asta era vorba lui ­taică-su, Dumnezeu să-l odihnească, care avusese de tras din pricina re-gimului. În secunda aia am îngheţat. Era întuneric, am strâns-o puternic de mână pe Simina şi ea mi-a strigat - «Stai, măi, tati, că mă doare!». Nimeni nu scotea un sunet. După câteva secunde, care mie mi s-au părut un ceas, s-a aprins lumânarea pe masa administratorului. Am văzut privirile uluite şi speriate ale vecinilor mei şi mi-a venit să fug.

Da' unde să te duci? Administratorul se uita când la mine, când la fetiţa mea pe deasupra ochelarilor. Pe mine mă treceau toate ape­le, iar ea zâmbea. N-avea nici cea mai mică idee de ce provocase. «Tovarăşu' Iorga, ar trebui să vă ocu-paţi de educaţia copilului», mi-a zis, într-un final, administratorul. Apoi mi-a tăiat chitanţa. Când am ieşit, am observat că vecinii mei nu se uitau la mine. Se uitau la Simina şi zâmbeau...

Aveau admiraţie în priviri, dar şi amărăciunea aia pe care o ai când ştii că ţi-ar fi plăcut să fi fost tu ăla care să fi stigat ce-a strigat copilul... Ce să zic, şi mie îmi era un pic ruşine că am strâns-o de mână... Dar astea erau vremurile", spune Vali.

"Ei! Eu am şi bătut-o o dată, să­ră­cu­ţa de ea", îşi aminteşte Andreea. "Eram cu ea în faţa blocului într-o du­mi­nică. Ea se juca cu fetiţele, eu eram cu câ­te­va vecine, mămici şi ele, la ban­ca de la scară, povesteam. La un mo­ment dat, fe­tele au început să adune frunze, flori, pietricele, nisip şi să le înşire pe treptele de la intrarea în bloc. Apoi au im­­provizat un cântar dintr-o bu­ca­tă de lemn pe care au pus-o, ca pe un balansoar, peste o că­ră­midă. Folo­seau tot ce adunaseră pe post de produse şi pie­tre pe post de contra-greutăţi. Du­pă ce au terminat de aranjat «standu­ri­le», Simina mea a strigat «Eu sunt vân­zătoarea!!» şi s-a aşezat în poziţie de drepţi, cu mâi­ni­le împreunate pe ab­domen. M-a apu­cat râsul când am văzut-o, dar nu m-am băgat în joaca lor.

Celelalte fe­tiţe s-au aşezat ordonat la coadă şi aş­tep­tau să le vină rândul. În­tre timp, vor­beau despre vreme şi des­pre ce mân­care or să facă cu ceea ce cum­pă­ră. Atunci m-a distrat acura­te­ţea cu care imitau cozile obişnuite la de toa­te. Acum mă întristez când mă gân­desc la copiii noştri de 5, 6, 7 ani, care aveau exerciţiul cozii intrat în sânge, îl puteau imita perfect şi li se pă­­rea nor­mal... Eu şi vecinele re­nun­ţa­sem de­ja la bârfe şi le priveam pe fe­te, mus­tăcind. Am râs tare de tot când una dintre prietenele Siminei, se­si­zând că grămăjoara de pietricele ro­tun­­de scade vertiginos a început să stri­­­ge la ea - «să daţi mai puţine ouă, doam­­nă, să ajungă pentru toată lu­mea!»

«Tragedia» s-a petrecut imediat după acest moment amuzant. Una dintre fetiţe se apropiase de Simina. N-am sesizat ce i-a cerut din toate frunzele pe care le avea acolo, dar mi-am observat fata cum se apleacă în spatele scării, îşi umple pumnul drept cu nişte flori galbene, pe care nu le pusese pe trepte, şi îi întinde «clientei» marfa, băgându-şi mâna dreaptă pe dedesubtul celei stângi. Am întrebat-o ce face, pentru că mi s-a părut foarte ciudat gestul. Şi ea mi-a zis, râzând, «Dau pe sub mână, mami!». Ăla a fost momentul în care m-am ridicat de pe bancă şi i-am dat peste mâini. Când s-a făcut mai mare, i-am explicat şi i-am cerut iertare..."
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de