Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Anca Iordache este din Bucureşti şi are 30 de ani. "Serile de dinainte de '89 le petreceam în familie, mama, tata, eu, fratele meu şi bunicii, în faţa televizorului alb-negru, uitându-ne la 7:50 la 10 minute chinuite şi fără sonor de desene animate de la o televiziune din Bulgaria. Desene animate ruseşti, de la bulgari...
În unele seri nu reuşeam să prindem frecvenţa, în ciuda străduinţelor bunicului de a orienta antena de pe casă înspre sud. Apoi urma Telejurnalul de la ora 8:00, unde, printre altele, se recitau şiruri întregi de numere cu multe zerouri care însemnau de fapt recolte fabuloase obţinute de agricultura românească. Mai târziu am aflat că, dacă aceste recolte ar fi rămas în ţară, ar fi acoperit consumul a cinci Românii, n-am mai fi trăit în atâtea lipsuri şi n-ar mai fi trebuit să fim atât de matinali ca să reuşim să cumpărăm de la Alimentară pui, ouă, ciocolată, măsline, caşcaval, banane.
Îmi amintesc de lecţiile de geografie ad-hoc pe care mi le ţinea tata, fără să-mi dau seama. Mă punea să identific judeţele în care se aflau localităţile prin care trecuse «conducătorul nostru mult iubit» în timpul celebrelor vizite de lucru despre care se spunea la Telejurnal. Curiozitatea mea de copil mă împingea mereu să pun aceeaşi întrebare: «Dar de ce nenea Ceauşescu dă din mână aşa când vorbeşte? Nu îl doare?». Iar răspunsul primit era mereu acelaşi: «Taci, taci, nu îi mai spune numele! Dacă ne aude cineva?». Primele dăţi când am pus această întrebare şi am primit acelaşi răspuns, mă uitam instinctiv spre geam, mirată, neînţelegând cine ne-ar putea auzi, fiind doar noi acasă.
După Telejurnal, îmi amintesc de o perioadă în care se difuza serialul «Dallas». Tot la străini îl vedeam. Erau mult mai avansaţi decât noi. Acest serial a început să fie difuzat şi pe posturile româneşti la mult timp după Revoluţie, când deja aveam televizor color. Atunci am revăzut toate personajele într-o altă lumină. Culoarea ochilor, a părului, îmbrăcămintea, toate au ieşit la iveală o dată cu achiziţionarea televizorului «în culori». Nu ştiu când a început exact această perioadă, nici când s-a încheiat. Mie cel mai mult îmi plăceau genericul şi muzica de la începutul filmului. Nu îmi amintesc să fi urmărit acţiunea în sine, oricum nici nu ştiam să citesc încă, urmăream doar anumite personaje ale căror fotografii le colecţionam de la guma de mestecat. Mă pusese însă pe gânduri Sue Ellen, care bea ceai cu gheaţă, pe când mie bunica îmi dădea să beau ceai fierbinte...
De multe ori, după filmul de seară, care nu dura mai mult de 35-40 de minute, eram trimisă la culcare, fratele meu, născut în '85, dormind de multă vreme la ora aceea. Uneori reuşeam să o înduplec pe mama să mai zăbovesc 5-10 minute. Tata, după ce se asigura că poarta curţii şi uşa casei erau încuiate, deschidea aparatul de radio şi găsea cu greu frecvenţa Europei Libere. Îl tot întrebam ce ascultă, pentru că, din cauza paraziţilor de pe post, nu reuşeam să înţeleg nimic din ce asculta el. Primeam mereu acelaşi răspuns: «Taci, ssssst». Iar el stătea cu o ureche atent la radio, dar cu privirea îndreptată spre geamul camerei, care avea vedere spre curte.
În clasa a II-a am fost făcută pionier, mare mândrie! Din momentul în care mi s-a atârnat la gât acea cravată roşie, cu tricolorul pe margine, strânsă cu inelul cumpărat, cu câteva zile înainte, împreună cu mama, a devenit o corvoadă pentru mine. Şi pentru bunica. Totul s-a petrecut «datorită» învăţătoarei, pentru care cravata noastră era prioritatea numărul unu, ca şi feţele de bancă apretate şi matricola cusută pe cămaşa de la uniformă. Plecarea la şcoală însemna obligatoriu aranjarea cravatei. Îmi amintesc că odată, nu ştiu prin ce minune, mi-am uitat cravata acasă, pur şi simplu mi-am dat seama că nu o am la gât când eram deja pe strada şcolii. Am făcut cale întoarsă şi am preferat să fiu mustrată de învăţătoare pentru că am întârziat decât să fiu trimisă acasă ca să îmi iau cravata şi să primească mama bilet să vină la şcoală."
