Crăciunul armenesc

6 ianuarie. Ziua în care armenii sărbătoresc Crăciunul. O zi de neuitat pentru Sarchis Ovanesian. Avea atunci 22 de ani. Şi-a amintit ziua ca atunci când răsfoieşti un album vechi şi, suflând praful de pe fotografiile îngălbenite, îţi revin în flashuri amintiri, povestiri, iar personajele – multe dintre ele dispărute – prind viaţă.

"De Crăciun am fost cu mama (Tacuhi) şi cu tata (Nubar) la biserică şi după aceea ne-am dus la Madi Daminescu, mama lui Adi. Nea Titi Mărculescu, Dumnezeu să-l ierte! – soţul lui Madi – era un mare gurmand şi un mare, mare bucătar. Ce a fost pe masa aia… o nebunie! Deci, pe lângă anuş abur şi dolma (mâncăruri tradiţionale armeneşti), foie gras… numai delicatesuri. Şi pe toate le făcea el acasă. Cum să-ţi spun eu, pateul ăla îl făcea într-o tavă de-aia de chec şi prima dată punea în tavă gelatină şi după aia pateul umplut, nu ştiu cum reuşea, dar când îl întorceai era un strat de ge­latină şi pateul dedesubt. Arăta într-un mare fel, pe lângă faptul că era foarte gustos. Şi lu’ tanti Madi îi plăcea să gătească. Amândoi făceau nişte chestii nemaipomenite. A fost o masă cum rareori am mâncat. Am mai mâncat la fi­guri, la restaurantul cutare şi cutare, dar n-am mai mâncat ca la ei. Făcea tanti Madi nişte prăjituri, o nebunie… Anuş abur e un desert care seamănă întrucâtva cu coliva, doar că la armeni acest fel sărbătoreşte viaţa, Naşterea Domnului. Grâu fiert până plesneşte bobul, lăsat în zeamă şi îndoit cu fructe confiate de toate felurile. Pus apoi în vase mici, presărat cu nucă şi scorţişoară şi lăsat la răcit să se închege precum aspicul. De cele mai multe ori un castronel nu e suficient. Dolmá e o specie aparte de sarmale. Dacă doar auzi reţeta, e posibil să strâmbi sceptic din nas. Sunt sarmale în foi de viţă umplute cu orez călit cu ceapă şi presărat apoi cu puţin zahăr, sare, mentă şi scorţişoară. Se rulează cât de mici şi se fierb încet. Se servesc reci, cu lămâie deasupra.

E de subliniat că ei erau nişte bucătari de excepţie. Era o nebunie cu ornamente, cu tacâmuri, aranjamente… şi chestia cea mai tare era că te simţeai ca la Ritz… Ţin minte că atunci am văzut la video «Indiana Jones – În căutarea arcei pierdute». Ca să se dezlănţuie ei, ne trimiteau pe noi să vedem vreun film. Şi am dat şi iama prin berea lui nea Titi. Iar Edi, văr-miu, s-a machit. El era mai mic ca mine, avea vreo 18 ani… 17 ani şi ceva şi… nu era prea bine! Că mă tot gândeam  "ce mă fac cu ăsta, că-l văd mă-sa şi ta-su? Bine, taică-su ar fi zâmbit. Ca şi taică-meu, de altfel. Maică-mea şi maică-sa s-ar fi luat de mine. Şi mai ştiu că am găsit un set de cărţi de joc cu femei în ţâţe goale, pe-acolo, şi ne-am toot uitat pe  ele…". "Hai măi!, îi zic eu, la 22 de ani ţi se mai lungeau ochii după formele de pe cărţile de joc?". "Da! La orice ţâţe ne uitam.

Reale, în poze, desenate, dacă desena unul pe perete (şi trasează prin aer două curbe) ne-am fi uitat. La 22 de ani! Culmea! Că atunci te uiţi cel mai mult! La 82 de ani nu prea te mai uiţi. Sau poate te uiţi doar aşa… «mda, ţâţe, ştiu… la ce să mă mai uit la ele?»". "Şi aţi şi jucat ceva cu cărţile alea?", întreb. "Nu! Ne-am uitat doar. Era prea greu să joci ceva cu cărţile alea. Îţi dai seama, nu mai ştiai care-i atuul, nu mai ştiai ce trebuie să dai, îţi fugeau ochii, ce mai!" Cu memoria aţâţată, lui Sarchis i se perindă prin faţa ochilor personajele. "Era şi Mişu Stănuşel, Dumnezeu să-l ierte şi pe el!, lui îi cântau ăştia, când se machiau, «colonele, colonele!», că el era la Seico pe vremea aia. Mari Stănuşica, Dumnezeu s-o ierte şi pe ea!… Mai venise atunci încă unul care făcuse puşcărie cu Ceauşescu. Ştiu că era o chestie de-asta – că trebuise să divorţeze de nevastă-sa – la mişto, că tot cu ea trăia – că ea era gestionară pe la o librărie şi îi ieşise gaură în gestiune. Nu fusese condamnată, dar fusese judecată şi el a trebuit să divorţeze." 

"Cred că am poze, măi! Se-mbătaseră astea ale mele… mama, naşa, Mari, şi au început să se pozeze în chiloţi, în furouri, înfăşurate în şaluri… Ce să-ţi spun, că aşa a şi făcut poză mama? A fost un adevărat chef. Distracţie faină, frumoasă… Ştiau oamenii să petreacă. Şi Adi Daminescu e în poză cu mama, purta barbă pe vremea aia …"  "Şi tatăl tău nu s-a-mbătat?", îl zgândăr eu, ştiind că-i este dor de-ai lui şi-abia aşteaptă să povestească despre ei. "Daa! Mamă ce-a băut tata, ce beţie a tras! Trei pahare de vin toată seara, şi cam asta era toată chindia lui. Bea o votcă la-nceput, un pahar de bere la sfârşit, şi între astea – şi era chindie de-aia de la 6 după-amiaza până la 10 dimineaţa – mai bea încă două-trei pahare. A fost un chef mişto, muzică… s-a dat în Placido Domingo, tangouri, valsuri… şi populare, şi lăutăreşti. Colinde armeneşti cântau gagicile. Şi cântau bine. Madi Daminescu – chiar asta a fost meseria ei – a cântat la Operă. Cred că dintre toţi cei care-am fost la Crăciunul ăla mai trăim eu şi cu Adi Daminescu, văr-miu, câţiva." "Cred că asta va fi fotoexplicaţia", îi spun eu. "Da. Mişto! S-ar bucura Adi să-şi aducă cineva aminte de ai lui. Şi Edi s-ar bucura…"