x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Jurnalul omului simplu Dacia de pe CEC, fotbal şi reclame

Dacia de pe CEC, fotbal şi reclame

de Andreea Sminchise    |    17 Apr 2009   •   00:00

"Cred că tata şi-a dorit băiat", spune Brânduşa. Avea 12 ani în 1989, locuia în Piteşti şi nu purtase fustă decât la şcoală, şi asta doar pentru că făcea parte din uniformă. "



Tata mă îmbrăca băieţeşte şi mă învăţa tot felul de năzbâtii. M-a învăţat să mă caţăr în copaci, să trag cu praştia, să fac capcane pentru vrăbii... În fiecare du­mi­nică în care eram ţintuiţi acasă, pentru că nu puteam circula cu maşina - a noastră avea număr impar, ţin min­te şi acum, 2-AG-8947 -, mă trezea ime­­diat ce răsărea soarele şi mă lua cu el în faţa blocului, unde era parcată maşina. Apoi începea să-mi explice că mi-a făcut CEC pentru o Dacie şi că, atunci când o să fiu mare, o să am ma­şina mea.

«Dar n-am să te las niciodată să te urci la volan, dacă nu ştii ce să faci când rămâi cu maşina în drum. Nici un copil de-al meu n-o să ceară aju­tor pe stradă că i s-a stricat ma­şina», îmi zicea el, deşi nu mă avea de­cât pe mine. Tata e tinichigiu de me­serie, dar lui i-a plăcut dintotdeauna mecanica. Cumpărase bătrâna noastră Dacie în '76 şi uneori aveam im­pre­sia că o iubea mai mult decât pe ma­ma. Îi schimbase cu mâna lui fie­care şurub şi o făcuse ca nouă. Numai ca­roseria, deşi redată cu grund şi re­vop­sită, arăta vârsta «Doamnei Mimi». Aşa o poreclise.

Şi pentru că «nici un copil de-al lui...», cum ziceam, duminică aveam oră de mecanică. La 12 ani, ştiam la ce fo­loseşte o bujie, ce-i ăla un «rupto­r-dis­tribuitor», cum se verifică uleiul şi ce ai de făcut dacă ţi se rupe cureaua de la ventilator. Nu pot să spun că mi-au prins rău sfaturile lui, deşi, la vremea aia, aş fi dat orice să nu mă mai bată la cap cu ele, dar maşina de pe CEC n-am luat-o niciodată...
După ora de mecanică, pe la 11:00, dacă-mi amintesc bine, tata mă lua de mână şi porneam spre stadion.

Juca FC Argeş în Cupă şi noi, n-am în­ţeles niciodată de ce, TREBUIA să fim acolo. Să «Hai băieţii!», să «Alear­gă, băăă!», să «Huo!»... D-astea... Jocul de fotbal mi-a rămas străin, oricât de mult a încercat tata să-mi explice ce-i aia fault, corner sau ofsaid. La capitolul ăsta nu s-a putut mândri niciodată cu mine.

Singurul lucru care mă fascina, odată ajunsă în tribune, era omul în negru de la mijlocul terenului. La el n-ajungea niciodată mingea, deşi alerga mereu pe lângă ea. Şi, în plus, era singurul care avea fluier. Din când în când, în timpul meciului, îl întrebam pe tata: «De ce fluieră omul ăla?». Şi el îmi zicea: «Ca să oprească jocul». Mă cuprindea o milă nes­fâr­şită faţă de bărbatul care alerga după jucători fluierând, pentru că jocul nu se oprea decât când plecam acasă. Sau când era pauză. Şi-mi ziceam: «Săracu'! De ce o mai intra în joc?».

Singurele momente în care ur­mă­ream fascinată un meci de fotbal erau sâmbetele, în faţa televizorului. Nu pentru că mi s-ar fi părut altfel decât pe stadion sau pentru că aş fi înţeles ceva... Stăteam nemişcată în faţa ecranului, aşteptând pauza. Pauzele meciurilor de fotbal erau singurele momente în care vedeam reclame.

Nu ştiam, pe vremea aia, că se numesc aşa. Nici ce-i aia publicitate nu ştiam. Tot ceea ce ştiam era că îmi plăceau prezentările cu muzică şi imagini care se succedau cu repeziciune. Cred că asta îi fascinează acum pe copiii mici, care rămân cu gura căscată în faţa televizorului la fiecare pauză publi­citară. Aşa eram şi eu.

Îmi amintesc perfect vocea femeii - cred că era aceeaşi cu cea de la Teleenciclopedia - care povestea despre Băile Herculane, Govora, despre hotelurile de la Olăneşti, Techirghiol, Amara şi Sovata sau despre staţiunile de pe litoralul românesc. Nu-mi amintesc reclame la produse. Parcă era una la Loto sau Loz în plic... Oricum, cele care mi-au rămas în minte sunt astea, la vacanţe.

Parcă văd şi acum imaginile cu camere de hotel cu paturi stas, care aveau pe mijloc o pernă mare cu un fel de pliu, ca o bărcuţă. Pe cele cu căzile cu apă termală în care zâmbeau nişte bătrâni fericiţi sau pe cele cu asistente medicale voinice şi zâm­bi­toare care făceau masaje sau ungeau cu nămol trupurile turiştilor. Nici desenele animate rare pe care le dădeau în acea vreme nu mă făceau la fel de fericită."

×