Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Marius Dulică avea 15 ani în 1989 şi locuia în Buzău.
"Ce amintiri mai am din '89 sunt legate de şcoală. Trebuie să-ţi spun de la început că nu mi-a plăcut niciodată. Da' niciodată. Nu-mi făceam temele decât în clasă, nu purtam cravata de pionier, chiuleam de câte ori aveam ocazia, iar când aveam teze trebuia să se roage maică-mea de mine să ies de sub masă şi să mă duc la şcoală. Aşa că taică-meu, Dumnezeu să-l odihnească, a decis să mă dea la Liceul militar, la Breaza, doar-doar m-oi cuminţi. Am plâns, m-am rugat de el, dar n-am reuşit să-l fac să se răzgândească. Am jurat însă că n-o să scriu nimic la examen şi o să pic, ca să fie obligaţi să mă dea la un liceu normal. Nu mi-a ieşit planul, pentru că tata s-a prăpădit în anul ăla şi ultima lui dorinţă a fost să iau la liceu. Nu-mi plăcea mie şcoala, nu voiam să fiu soldat, da' aveam conştiinţă, aşa că mi-am dat silinţa să învăţ.
Am reuşit să iau la liceu şi m-am mutat în cămin. Acolo s-a terminat viaţa mea. După primele două luni, mi-am zis că ori dezertez, ori mă sinucid. Îi trimiteam mamei acasă scrisori că mă omor, să vină să mă ia, dar nici nu ajungeau la poştă. Mi le luau ăia mai mari şi le citeau în gura mare, suiţi pe un scaun în mijlocul camerei de cămin. Ce umilinţe am îndurat nici nu îţi pot povesti. Şi totul a pornit de la numele meu, care nu era greu de pocit... Nu mă mai striga nimeni Dulică. Până şi comandantul îmi zicea cu P...
La prima permisie, după ce am depus jurământul, am plecat acasă. Acolo i-am zis mamei că n-am să rezist. Că o să mă primească acasă între patru scânduri dacă nu mă ia de acolo. Frate-meu, cu 11 ani mai mare ca mine, îmi dădea lecţii. Că aşa devii bărbat, că trebuie să mă maturizez, că din asta învăţ... De parcă el ar fi ştiut ce-i aia armată. Că pe el îl scăpase bietul tata de oaste, cu certificat medical. Şi acum îmi dădea mie lecţii...
Oricum, n-a fost chip să mă înţeleg cu ei. M-am întors înapoi la cămin. Dar n-am mai rezistat mai mult de o lună.
Pe la mijlocul lui noiembrie am fugit. În uniformă, cu bocancii în picioare, că n-aveam unde să mă schimb fără să dau de bănuit. Am plecat noaptea, peste gard. Santinela dormea, cred că şi-a luat nişte zile de arest din cauza mea... Am luat-o pe jos până la Ploieşti şi, de acolo, l-am sunat pe frate-meu de la un telefon public. Am mers până mi s-a acrit. M-a făcut ăla în toate felurile când m-a auzit. A venit la Ploieşti cu mama, m-au luat cu maşina şi m-au dus înapoi la liceu. Nu ne-am oprit decât în biroul comandantului.
Mama a început să plângă cu sughiţuri, frate-meu a început să se roage de comandant... Puşcăria mă mânca. Până la urmă, m-au luat acasă. Doi purcei, două damigene de vin şi toţi cei 4.000 de lei pe care îi aveam pe CEC pentru o maşină ne-a costat renunţarea la dosarul penal.
Până la urmă, m-au înscris la un liceu din oraş. Cât a plâns, săraca mama, în decembrie, la revoluţie, gândindu-se că, dacă mă lăsa la Breaza, cine ştie dacă nu ajungeam sub gloanţe..."
