Excursie cu conserve în Occident

În 1989, Mariana avea 39 de ani. "Deşi a fost un an de răscruce, anul 1989 a fost unul dintre cei mai mi­nunaţi. În acel an, a fost prima şi ultima oară când am reuşit să ieşim din ţară. Soţul meu lucra în cercetare la un institut din Bucureşti, la fel ca şi mine.

Salariile erau destul de mici, banii alocaţi muncii de cercetare aproape inexistenţi, însă oamenii erau foarte uniţi, foarte legaţi între ei. Nu mai ştiu clar cum s-a întâmplat, cert e că, într-o seară, soţul meu îmi spune că are o surpiză pentru mine: «în primăvară vom pleca în străinătate în excursie, două săptămâni». Nu mi-a venit să cred, mai ales că pe-atunci era destul de greu să pleci din ţară, nu mai zic dacă erai intelectual, de teamă să nu duci cine ştie ce informaţii peste hotare, să nu faci spionaj, mai ştiu eu ce. M-am bucurat enorm.

Pentru că de când mă ştiu nu am avut altă treabă decât casă - serviciu - copii - grija aprovizionării cu mâncare, cu haine, efectiv traiul de zi cu zi. Ţin minte că am venit din Ardeal în Bucureşti cu dorinţa imensă de a merge la teatre, la filme, de a avea o viaţă culturală intensă.

Facultatea am făcut-o la Iaşi şi, deşi acolo este un centru cultural extraordinar, am zis:  cu atât mai minunat trebuie să fie Capitala ţării. Dimpotrivă. Grijile ne-au asuprit, nici urmă de mine la teatru sau la film. În 1989, copiii aveau 11, respectiv 16 ani. Cu cât fetiţele noastre creşteau, cu atât grijile deveneau mai mari. Aşa că era greu de crezut pentru mine că o să ies din ţară, eu, care abia ieşeam în oraş, la o plimbare sau la un film.

Am plecat cu trenul, în grup organizat. Cred că eram vreo 30 de persoane. Ne-au controlat cei din cadrul instituţiei unde lucra soţul meu, am dat declaraţii că nu colaborăm cu nimeni, că ne vom întoarce acasă, ne-au pus să semnăm nişte hârtii. Nu mai ştiu foarte clar, pentru că soţul meu s-a ocupat îndeaproape de această excursie, eu doar executam ce îmi cerea el. Aşa am reuşit să văd poate cele mai frumoase capitale ale lumii: Budapesta, Paris, Roma, Viena, Veneţia. Îm aduc aminte că am mers şi în München. Unii s-au dus către Spania, eu însă eram extrem de obosită şi am preferat să stăm mai mult într-un loc, să-i aşteptăm şi pe ceilalţi, după care să plecăm acasă. Acolo m-a impresionat totul. Era curăţenie, civilizaţie.

Oamenii foarte curaţi şi prietenoşi. De cazare şi de masă trebuia să ne ocupăm fiecare. Nu se practica, ca acum, să îţi rezervi totul din ţară. Ştiu că am avut destul de mult bagaj. Nu haine sau alte lucruri. Mâncare. Am plecat de acasă cu conserve, ca să nu cheltuim prea mulţi bani, mai ales că nici nu prea aveam. Ştiu că ne-am cazat într-un fel de cămin, unde ne găteam, pentru că nu ne permi­team să ne cumpărăm mâncare ga­ta preparată sau să mergem la res­taurant. Toate erau foarte scumpe.

Ceea ce m-a impresionat extraordinar şi ceea ce nu mai văzusem la noi în ţară erau tonomatele unde băgai bancnote şi îţi dădeau cutii cu bomboane. Dar acele cutii parcă ziceai că sunt mici opere de artă, atât de bine arătau, iar bomboanele niciodată nu le-am deschis acolo, ci abia când am ajuns acasă, pentru că acestea au făcut parte din cadourile pe care le-am adus copiilor.

Ştiu că le-am mai luat fetiţelor şi câteva rochiţe. Materialul era atât de fin, încât nu am putut rezista. Am rupt din banii de mâncare şi le-am cumpărat lor rochiţele. Ulterior, după ce am ajuns acasă şi le-am îmbrăcat cu ele, oamenii ajun­seseră să ne întrebe de unde le-am luat, atât de fine şi de frumos croite erau. Se cunoştea că nu sunt de la noi din ţară.

Ştiu că le-am mai adus şi câte o păpuşă care avea biberon. Dacă îi scoteai biberonul din gura, păpuşa începea să plângă, dacă i-l puneai la loc, începea să râdă. Acum au apărut şi pe la noi, pentru că am nepoţică, şi fiica mea îi cumpără tot felul de astfel de jucărioare, însă pe vremea aceea nu găseai aşa ceva în România.

O altă bucurie, pe lângă tot ce am reuşit să vizităm şi ne-a luat ochii, a fost să întâlnim alţi români. Am constatat însă că nu erau deloc prietenoşi, parcă se fe­reau de noi, nu ştiu de ce. I-am auzit pe unii vorbind în româneşte şi ne-am repezit la ei să-i salutăm. Eram cu zâmbetul pe buze, fericiţi că întâlnim con­cetăţenii, ei erau crispaţi şi speriaţi, de parcă le-am fi făcut vreun rău. Ne-au salutat şi nu au stat prea mult de vorbă cu noi. Mă gândesc şi acum că poate erau veniţi ilegal şi le era teamă să nu cumva să spunem noi ceva, deşi noi nu aveam aşa ceva în gând.

Ni s-a mai întâmplat o chestie drăguţă, chiar hazlie. Când ne îndreptam spre gazdă, cu plasele în mână, un grup de austrieci ne-a oprit să ne întrebe de unde avem salamul pe care l-au zărit ei în plasa noastră. Era salam de Sibiu. Le-am mărtu­risit că suntem din România şi că de acolo îl aveam. Ne-au întrebat, ba chiar au început să se roage de noi dacă nu vrem să le vindem sa­lamul lor. Probabil că auziseră că este un salam bun, renumit, habar n-am. Ne-am mirat şi noi, cert e că nu l-am vândut, deşi ne-ar fi prins bine nişte bani, dar trebuia să ne umplem şi noi burţile cu ceva.

Ştiu că la finalul călătoriei, o călătorie extrem de frumoasă, dar obositoare, pentru că trebuia să cauţi cele mai ieftine produse, să faci mân­care, chiar i-am spus soţului meu: «D-abia aştept să ajung acasă, să punem de-un grătar cu mici şi să pot bea liniştită, în casa mea, pe pă­mânt românesc o halbă de bere!» Para­doxal, deşi în trecut fuseseră atât de multe momente în care mi-aş fi luat câmpii, oriunde, atunci mi se făcuse un dor nebun de România!"