x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Fericirea avea chipul gecii crem, din velur"

0
15 Iul 2009 - 00:00

Ana Mitrache avea 20 de ani în 1989 şi locuia în Caracal. "Îmi dau seama acum că nu am avut timp să mă dezmeticesc şi îmi pare nespus de bine. Când eşti copil, nu simţi dezamăgirile şi îngrădirile vieţii, mai ales ale regimului. Îţi făceai de lucru, te afundai în joc, nu aveai timp să priveşti nefericirea de pe chipul părinţilor. Mai ales la ţară. Fugeai în vie şi nu ştia nimeni, leneveai în voie şi priveai soarele, vorbeai cu păsările şi nu mai aveai timp să te necăjeşti.



Încă mai păstrez vie amintirea corului din şcoală. Aveai, n-aveai voce, nici nu se punea problema să nu participi, dacă ţi se cerea. Corul era instrumentul principal de prea­slă­vire a lui Ceauşescu, respectul elevilor faţă de conducătorul su­prem. Cântam când venea Ceau­şes­cu în vizite, pregăteam adevărate ma­nifestaţii. Gardurile erau îm­po­do­bite cu velinţe colorate, lumea pur­ta costume naţionale şi prin ve­nele tuturor gâlgâia un patriotism trucat. Noi, copiii, nu ştiam prea bine ce se întâmplă în jurul nostru, eram fericiţi când fluturam ste­gu­le­ţe şi cântam rime. Mai ţin minte şi acum câteva: «Ceauşescu şi poporul/ Pâinea noastră, viitorul!» sau «Ceau­şescu, România/ Stima noastră şi mândria!».

Şi, în timp ce alţii se zbăteau să nu ne fie nouă greu şi să ne pună ceva pe masă, Ceauşescu şi consoarta se plimbau în maşini decapotabile şi salutau cu mişcări ale braţelor poporul.

În clasă, în timpul orelor, atmosfera de lucru era încremenită. Doar ne veghea Ceauşescu de deasupra tablei, de parcă era omniprezent. Profesorii şi învăţătorii nu îndrăzneau să crâcnească şi îşi cântăreau cu grijă fiecare cuvânt într-o regie genera­lizată. Uniforma era obligatorie. Nici prin cap nu-mi trecea să-mi uit acasă bentiţa albă. Tot tacâmul era complet: sarafane negre, lălâi, numărul ma­tricol în piept, de parcă am fi fost osândiţi. Într-un fel eram, numai că, fiind copii, nu voiam să ne întristăm. Ieşeam în curtea şcolii şi ne jucam şotron, «Ţară-ţară, vrem ostaşi» şi tije. Nimeni din generaţia mea nu are cum să le uite. Sunt jocurile pe care le-am moştenit şi am încercat să le dăm mai departe.

Toţi purtam în gând trauma bătăilor cu nuieluşa. N-am cum să uit vergile şi dungile umflate din palme. Dacă nu ştiai lecţia, nu era altă cale de scăpare - bătaia era ruptă din rai. Printre lacrimi, printre suspine, deveneai încet, încet un roboţel care memora pagini întregi şi, evident, poezii închinate partidului. Poeziile îmi plăceau, dacă nu ştiai una, nu existai, dar eu ştiam mai multe şi mă mândream. De-abia aşteptam serbările. Era însă o perioadă pe care o uram cu toţii: perioada în care erai luat de la şcoală şi dus pe câmp, în practica agricolă. Activitatea didactică era întreruptă, ţara avea nevoie de muncitori, nu de intelectuali. Atunci aş fi preferat să mi se aplice nu-ştiu-câte lovituri de nuieluşă, numai să nu mă trimită la cules de porumb pe câmp, în arşiţă.
Erau însă şi bucurii. Eu ţin minte că îmi făcusem propria gră­di­niţă, cultivam flori acolo, morcovi, pătrunjel, pe care le îngrijeam cu plăcere. Erau ale mele. Sau asta credeam eu la acea vreme. Aveam mulţi prieteni. Ne întâlneam în vie şi întindeam masa cu ce aducea fiecare. Era o adevărată desfătare. Mâncare nu era cu du­iu­mul, mai norocos erai dacă aveai pile. Pâinea se dădea greu. În afară de pâine, se mai fabricau şi cornuri. Acelea se dădeau la liber. Doar că trebuia să te trezeşti cu noaptea în cap să le capeţi. Doar în centrele mai mari ale ţării se găsea mai uşor pâine. Am fost de câ­te­va ori la Bucureşti şi la Craiova. Grâu nu aveam, aşa că nu aveam cum să facem în casă. Plecările astea le aşteptam cu nerăbdare, căci pentru mine erau o bucurie. Nu şi pentru mama. Nu aveai voie să cumperi cu sacii şi erai urmărit de Miliţie. Era să ne prindă o dată. Ne întorceam de la Bucureşti cu un sac de pâine şi ne-am as­cuns într-un parc. Viaţa era o fugă continuă. Cei mai fericiţi erau ace­ia care alergau repede. Pare ciudat pentru omul de azi să mai cum­pere un sac de pâine, dar pe atunci nu era. Imediat ce ajun­geam acasă cu ea, întindeam aşternuturi pe pat şi o răsfiram acolo. Odată uscată, pâinea nu mai mucegăia. Aşa o preţuiam foarte mult. Cât despre dulciuri, eu sunt din generaţia copiilor care mâncau zahăr ud pe pâine când aveam poftă de ceva dulce. În zilele bune, adică atunci când primeau marfă, cofetăriile erau pline până la refuz. Stăteai o zi la coadă şi, când îţi venea rândul, se termina marfa. Nici nu ştiam cum arată bananele, doar din auzite. Când prindeam, luam mai multe. Erau verzi, dar ce mai conta. Când ajungeam acasă, le înveleam în ziar şi le aşezam sus pe mobilă să se coacă. Ni se lungeau urechile până se coceau bananele. Până atunci, ne potoleam pofta cu struguri, cu pâine sau cu untură pe pâine. Nu făceam mofturi.

Moş Crăciun era şi el sărac. În brad, merele şi nucile ţineau loc de globuleţe. Eugeniile erau la putere. Mai primeam haine, pulovere. Astea se mai găseau, dar cu mâncarea era o problemă.
Mă îndrăgostisem de o geacă de velur crem. Fericirea avea pentru mine chipul gecii crem de velur.

Când am mai crescut, am cunoscut şi alte distracţii. Mergeam la discoteca de la căminul cultural, la cinematograf. Cum trecea caravana prin sat să anunţe un film nou la cinema, cum se umplea de copii şi atmosfera se precipita. Lumea ieşea la poartă şi se mi­nuna. Totul era o minune permanentă, iar sălile de cinema erau pline. De cum se stingea lumina, tinerii aveau voie la sărutat. Era locul tuturor posibilităţilor. Rulau filme indiene şi era o nebunie. Trăiam la maximum, ne identificam cu actorii, ne hrăneam cu iluzii. Parcurile erau şi ele pline de tineri. Ne plimbam cu hidrobicicletele şi mergeam şi la restaurant, că îţi mai permiteai. Îmi plăcea pe terasa Hotelului Romula. Se mai organizau şi baluri folclorice, duminica era horă în sat. Se alegea regina balului, iar dacă erai frumoasă, bine îmbrăcată şi stăpâneai paşii de joc, puteai să accezi la titlu.

Tinerii erau mai uniţi pe vremea aceea. Ne adunam în faţa casei în fiecare seară şi făceam şezătoare, iar în zilele de sărbătoare scoteam mesele afară şi le umpleam cu ce aveam noi mai bun. Cu plusuri şi minusuri, cred că dacă ştii să-ţi faci viaţa frumoasă, reuşeşti. Lumea, acum ca şi atunci, e acelor care ştiu să râdă, indiferent dacă-şi mişcă buzele sau nu".
a consemnat Cristina Lica
Citeşte mai multe despre:   paine

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de