x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Galusul, fustele sac şi Cromoplatinul

0
Autor: Paula Anastasia Tudor 05 Iun 2009 - 00:00
Galusul, fustele sac şi Cromoplatinul


Aveam 15 ani şi începusem să-mi doresc ceva... altceva. Alte haine, alte culori, alt aspect. Unghiile încă mi le rodeam, aşa că nu aveam ce colora, iar ochii... încercasem eu odată să îi creionez, dar am lăcrimat după aceea toată ziua. Aşa că variantele îmi erau limitate. Aveam la dispoziţie părul şi ciorapii fini (aceia de un bej hepatic) pentru vopsit şi câteva haine de modificat.



Era primăvară şi mă duceam la liceu cu geaca mea trois-quarts de un banan pal, cu guler tunică şi mânecă raglan, strangulată în zona coapselor ca un borcan cu gogoşari decoloraţi. (Cred că de-atunci urăsc sincer rozul pal, bejul pal, bleu-ul pal şi toate griurile pale, paletă acromatică din industria textilă socialistă - adresată comerţului intern - care voia să ne uniformizeze, pălindu-ne pe toţi cu o jalnică lipsă de culoare).

Culori erau... Renumitul Galus se găsea la metalo-chimice în variante, de la roşu şi albastru la oranj şi verde smarald. E adevărat nu prea aveam ce face cu plicurile multicolore, deşi le sorbeam din ochi. Gecile nu le puteam vopsi în oală, bluzele erau, în copleşitoarea lor majoritate, din plastic, pe care nu se prea prindea culoarea - şi, oricum, vopseaua aia nu se prindea uniform pe nimic... sau nu mă pricepeam eu. Dar asta nu mă putea opri. Mi-am făcut ciorapi verzi şi albaştri, chit că nu aveam la ce să-i port. Să fie. Ieşeau în degrade, dar nici asta nu conta, măcar aveau ceva culoare.

În afară de lipsa culorilor, hainele mai aveau pe-atunci o calitate: erau înfiorător de bătrânicioase. Mai ales fustele şi rochiile... toate îţi treceau bine de genunchi, dar nu suficient de bine, să ajungă spre gleznă. Nici lungi, nici scurte, nici conice, nici pe bie. Stilul sac. Puteai să porţi la fel de bine un halat de atelier. Dar aveam eu ac de materialul lor.

O singură fustă a scăpat. O fustă de stofă cu pliseuri mari pornind de pe şolduri, care se oprea, tot aşa, undeva mai jos de genunchi. Mamei îi plăcuse mult materialul - o combinaţie desăvârşită de diferite nuanţe de gri. Bine, era frumos!... Dar mie nu-mi plăceau defel fustele plisate. (Nici în gimnaziu nu îmbrăcam fusta plisată, la adunările pioniereşti. Ci îmi trăgeam o pereche de pantaloni bleumarin şi apoi înduram, stoică, criticile dirigintei. Oricum, până la urmă ne-am obişnuit, eu cu criticile, ea cu ţinuta mea nepionierească.

Ar fi fost şi incomod să bat 3-4 kilometri pe jos, cât aveam de mers de acasă, din Km 4-5 până la şcoala situată lângă ICIL - că autobuzele nu prea circulau când plecam eu la şcoală - în fustă, cu cravată şi bentiţă. Eu oricum întârziam şi ajungeam răvăşită şi ciufulită, cu cravata întoarsă precum cowboy-ii... Mai bine fără!)
În fusta aia n-am avut curaj să bag foarfeca, aşa că o purtam doar la biserică.

În rest... În acel an, am devenit spaima hainelor şi a mamei, a cărei încântare se topea când mă vedea cum le privesc lung, pusă pe gânduri. "Sper că nu bagi foarfeca şi-n asta!", îmi spunea de fiecare dată. "Nu, nu ştiu..." încercam s-o liniştesc, dar şi când mă lovea inspiraţia (de obicei când ea era la serviciu) şi aveam timp, nu mai pridideam cu tăiatul şi cusutul, graţie bunicii din partea ei, care m-a învăţat, de când eram de-o şchioapă, să fac rochiţe păpuşilor, şi apoi mi-a lăsat moştenire maşina ei de cusut, care tare dragă-mi mai e.

Bluzele le cambram sau le scurtam, transformându-le într-un fel de bustiere. Rochiile sufereau şi ele modificări: cambrări, strâmtări şi, în mod cert, scurtări. Iar fustele... cu fustele aveam mai mult spaţiu de manevră, mai ales că, de obicei, croiala lor era una foarte simplă, un material drept, cusut şi pus pe elastic la betelie. Aşa că erau transformate fără milă în sarafane, bluze sau chiar... compleuri.

E adevărat că se vedea de la o poştă amatorismul cusătoresei, dar măcar aşa le purtam cu mai mult drag. Cromoplatinul... îl descoperisem în vacanţa de primăvară. Sau, mai exact, atunci am îndrăznit a-l încerca. Cum părul începuse a-mi creşte, că deja mama nu mai dădea ia­ma-n el după bunul ei plac, şi cum în co­pi­lărie mă vedeam un fel de Ileana Cosânzeana cu părul de aur, călare pe-un cal alb (calul îl înlocuisem deja cu semicursiera - verde, e drept - cu care mă plimbam prin toată Constanţa până încolo, spre Hanul Piraţilor), singura soluţie la-ndemână era Cromoplatinul blond. Am fost destul de dezamăgită să constat că părul meu devenise doar ceva mai văratic şi că a observat schimbarea doar profa de istorie, foarte dragă mie de altfel, care a şi punctat: "Paula, pesemne că de la atâta învăţat ţi s-a îmblonzit părul, ia să te-auzim".

După vreo lună, într-o pauză, în timp ce stăteam la taifas cu colegele, mi-a trăsnit altă idee - ce-ar fi să-mi fac părul violet? Le povesteam despre iaiaca - bunica mea grecoaică, mama lu' tata. Aveam 7 ani când s-a dus, dar tot îmi amintesc cât îmi plăcea părul ei buclat, argintiu-violet, care se zărea de sub pălăriuţele cochete din rafie, croşetate chiar de ea. Iar pe drumul spre casă am dat mai întâi pe la farmacie, de unde am luat două sticluţe de violet de genţiană, iar acasă le-am amestecat cu jumătate de litru de oţet şi mi-am vopsit părul... şi cada. A doua zi, la şcoală, când îmi treceam mâna prin păr o scoteam vânătă. Şi, când după vreo două zile m-a prins şi ploaia, violetul mi s-a scurs pe geaca cea banan, impregnând-o cu pete şi dâre vineţii. Atunci s-au oprit experimentele mele coloristice, le-am reluat abia după doi ani, după ce am terminat liceul.

Oricum, haina mea căpătase ceva culoare! Mai bine aşa decât cum păţise frate-miu, când, voios nevoie mare că-i făcuseră ai noştri pe comandă o geacă - un model în mare vogă atunci, s-a grăbit la o coadă îmbrăcat cu ea, că se anunţase c-au băgat carne la alimentara. Şi, cu tot antrenamentul lui de rugbist, n-a făcut faţă grămezii de oameni şi a fost împins prin geam. Lasă că s-a făcut ţăndări geamul şi el era tăiat pe faţă şi pe mâini. Da' geaca! Mândreţea lui de geacă nouă era crestată peste tot. Multă suferinţă i-a produs acel geam. A încercat săracu' să brodeze pe ici-pe colo, dar răul făcut era greu de reparat. (Pe mine nu m-a scos nimeni prin geam, însă principalul meu inamic la cozi - în afara mulţimii care se comporta ca o turmă hăituită - era bara aceea de inox ce se lungea pe doi-trei metri în dreptul ga­lantarelor până spre tejghea, care avea menirea de a înşirui oamenii unul după altul. Ţi-ai găsit! Oasele mele încă mai păstrează amintirea acelei bare!)
Citeşte mai multe despre:   parul

Serviciul de email marketing furnizat de