Doru I. primise avizul de navigaţie pentru apele naţionale de vreo lună în februarie '89. Însă altul era avizul visat şi vizat de el. Acela care-i permitea să vadă lumea. Aviz pe care doar Securitatea îl putea elibera.
"Mă angajasem la începutul lui decembrie '88, cam atunci când s-a scufundat nava Sadu, la Grupul de intervenţii şi salvări navale. Şi aici îmi desfăşuram activitatea ca electrician de bord pe o navă de salvare-pompier. Lucram în ture, că era o navă operativă care trebuia tot timpul să fie pregătită pentru intervenţie.
Se punea mare accent pe navele astea, pentru că, dacă nu avea aşa ceva, un port putea deveni nesigur într-o clasificare internaţională. Bine, ţinta mea era alta. Să ajung să fac voiaje internaţionale, să văd şi eu lumea - care de aici nu se vedea -, dar mă împiedicam de avizul de navigabilitate pe care ţi-l dădea Securitatea. Nu-l aveai, nu puteai intra în echipajul unei nave maritime care desfăşura voiaje internaţionale.
În '87 terminasem liceul militar de marină şi am fost repartizat la În-treprinderea de Exploatare a Flotei
Maritime, IEFM Navrom Constanţa. Dar nu am fost angajat acolo, pentru că n-aveam aviz de navigabilitate.
Atunci am depus primul dosar pentru acest aviz. M-am angajat la Uzina de reparaţii nave, aşteptând să-mi iasă avizul să plec şi eu în voiaj... La sfârşitul lui '88 m-am mutat la cealaltă întreprindere mamut din port - Întreprinderea de Exploatare Portuară, la secţia Grup de Intervenţii şi Salvare Maritimă. Aveau şi ei două remorchere care făceau voiaje internaţionale şi, m-am gândit eu, «măcar aici...». Aşa că am mai depus un dosar şi la întreprinderea asta, că, deh, gândeam că-mi cresc şansele, din două poate unul va fi aprobat...
Era mai mult mirajul ăsta, al Occidentului. Câştigai şi mai mulţi bani, dar mai ales vedeai lumea! Aveam colegi care plecau deja şi, când veneau, povesteau şi eu visam cu ochii deschişi... Nu puteam mai mult, că n-aveam avizul de la Securitate.
La Grupul de Salvare m-am apropiat de Comandantul instructor - că mergeam la el de trei ori pe săptămână, să văd dacă a venit avizul - care-i avea în subordine pe toţi comandanţii şi care se ocupa de dosarele astea pentru Securitate. Părea băiat de treabă... La un moment dat, prin martie aşa, că deja trecuseră mai bine de două luni de când depusesem al doilea dosar, mi-a zis: «Măi băiatule, ţie nu-ţi dă avizul ăsta pentru că tu nu îndeplineşti condiţiile. Trebuie cineva să gireze pentru tine, pentru că tu nu ai părinţi şi nu ai motive care să te ţină în ţară». Şi atunci am întrebat şi eu: «Bine, domnu' comandant, da' ce trebuie să fac să devin credibil?»... Că sunt fidel ţării şi partidului?
Nu ştia, dar mi-a promis că se interesează. M-a chemat după vreo zece zile şi mi-a spus: «Hai că am vorbit, vino să dai o declaraţie!». M-am dus. Cred că eram în stare să declar orice numai să primesc avizul ăla odată... «Ce declaraţie să dau?» «Am înţeles din dosarul tău că ai un apartament de trei camere în proprietate.» «Da.» «Ei, dai declaraţie aici că, în situaţia că rămâi în Occident, vei renunţa de bună voie la apartamentul ăsta.» «Da, dom'le, nu-i nici o problemă!».
Am dat declaraţie imediat că renunţ la proprietăţile mele din România, în situaţia în care oricum mi le confiscau dacă rămâneam pe-afară, dar chiar nici nu mă gândeam la chestia asta. Mulţi îşi făceau un scop din a pleca pe mare ca să rămână în Occident. Şi au fost nenumărate cazuri. E celebrul voiaj cu Bricul Mircea de prin '76... când au rămas în America un ofiţer şi trei soldaţi. În istoria flotei a fost chiar şi-un caz în care a rămas tot echipajul, prin anii 80, în Las Palmas. Erau de pe o navă ce aparţinea Întreprinderii de Pescuit Oceanic-Tulcea. Au făcut un echipaj de militari ca s-o recupereze... că militarii erau mai disciplinaţi, şi-ar fi fost consideraţi şi dezertori, aşadar consecinţe mai grave şi pentru ei, şi pentru familiile lor dacă s-ar fi gândit să rămână.
Am dat această declaraţie... Şi acum, putem să trecem la episodul 2, pentru că n-am primit nici un răspuns până în decembrie '89, când, în ziua de 22, am fost la sediu şi-am găsit dosarul acolo... nu cred că-l văzuse şi altcineva în afară de «Băiatul ăla de treabă»...
Ei, în timp ce aşteptam avizul, bine'nţeles, mergeam la muncă. La serviciu, fiecare avea sculele lui, că toate sculele care fuseseră în inventarul navei se furaseră. Mai rămăseseră acolo, în chesonul ăla din sala maşini, doar cele mai mari chei... de-alea de la 36 în sus. Eu, cum eram tânăr atunci, nu prea aveam scule, n-aveam decât un patent şi-o şurubelniţă... Dar aveam ştiinţă! Lasă cheile! Da' nu găseai un aparat de măsură..." "Stai aşa, trebuia să vii cu astea de-acasă?" "Da. Era o magazie, dar acolo le avea şefu' mecanic pe inventar. Şi nu prea-i convenea să le dea, că dispăreau şi trebuia să le plătească el.
În principiu, ciubucurile la navele tehnice se făceau cu motorină şi ţigări. Motorina se putea justifica, pentru că erau orele de funcţionare pe care le treceai în registrul maşinii - treceai o perioadă mai lungă de funcţionare pe perioada cât eram la chei, dar motoarele mergeau cât să rămână calde. Motorina se împărţea în mod egal între cei din echipaj care locuiau pe la case şi aveau sobe cu motorină. Şi cam pe fiecare tură patru-cinci plecau cu câte doi litri de motorină, la mica înţelegere - o dată lua unul, o dată celălalt...
Mai erau la mare căutare becurile şi neoanele. La începutul lunii, mă chema şeful mecanic şi-mi spunea: «Am primit de la magazie trei becuri». Nouă ne trebuiau treizeci, nu trei. Bine, la iluminatul exterior erau - era musai să fie, că ţinea de siguranţa navigaţiei. Dar în rest, era cam întuneric... Pentru că nu se găseau în comerţ becuri şi neoane, toţi membrii echipajului, cum prindeau un bec, un neon, le cam luau acasă. Pentru mine, ca electrician care avea trei becuri pe lună, erau o mare monedă de schimb... ia un bec, dă şi mie o găleată de motorină...
În rest e greu să povestesc ce metode foloseam ca să ţinem motoarele să funcţioneze în anumiţi parametri. Că majoritatea pârghiilor de control erau pe bază de însemne cu creionul, aţe şi sârme, iar comunicarea între mine şi motorişti se făcea prin răcnete. «Mai accelerează! Mai lasă! Stai aşa!...» Până la urmă, când reuşeam, se legau manetele alea cu sârmă... După care echipajul trecea la activităţile normale - juca remy, table..."
Citește pe Antena3.ro