"În concedii nu am mers niciodată"

Floarea Florică avea 31 de ani şi locuia în Bucureşti în 1989; primul lucru care-i vine în minte atunci când vine vorba de acel an este naveta chinuitoare pe care o făcea în fiecare week-end, pentru a-şi vedea fiul de 1 an.

"Lucram la Fa-brica de instrumente muzicale de pe Cascadelor, care s-a şi dărâmat acum. Era în incinta fabricii de mobilă Mobins. Meseria mea era de constructor instrumente mu­zicale şi făceam toate operaţiile, de la asamblare acordeoane până la caşerat staţii de amplificare. Am fost o singură promoţie calificată în meseria asta la Grupul Şcolar Profesional.

Instrumentele ajungeau pe piaţa noastră, la magazinul Muzica, dar mai făceam câte o comandă şi pentru export. Era moda diplomatelor şi ne ocupam şi cu îmbrăcarea lor în pluş. Executam câte o comandă pentru cei de la partid şi îmbrăcam diplomatele pe interior în pluş roşu, grena sau mov. Lucram într-un singur schimb, câte opt ore pe zi, iar pentru că la caşerat era mediu toxic beneficiam de un spor de toxicitate. Cred că aveam salariul în jur de 3.000 de lei.

Era frumos la serviciu, mai ales atunci când sărbătoream vreo zi de naştere sau de nume. Aveam un atelier unde se acordau acordeoanele şi acolo lucrau nişte ţigani care la petrecerile astea ne cântau. Aveam un director foarte petrecăreţ, Dumnezeu să-l odihnească, Iliescu Constantin îl chema. Cumpăram mici şi beam câte o bere. Eram în echipă vreo şapte-opt fete şi aveam o şefă foarte de treabă. Dar, ca şi acum, în colectiv unul trăgea şi altul se uita la stele. Mă mai supăram uneori, plus că ne băteam pe prime, care se dădeau cam la două luni şi erau de 500-700 de lei. Aveam şi noi rate la mobilă şi la altele.

Nu ne permiteam să ieşim din Bucureşti decât pentru a merge la ţară, la părinţii mei, în localitatea Şelaru din judeţul Dâmboviţa. Băiatul meu, al doilea, pentru că primul mi-a murit în spitalul Fundeni, mi-a fost crescut de mama mea până la 4 ani. Tata era cojocar, iar mama - croitoreasă, iar mie, cât am stat acasă, nu mi-a lipsit nimic. Mama, sărăca, avea grijă şi de copil, mergea şi la câmp şi pusese şi tutun în curte, să mai scoată un ban. Cu tutunul era muncă foarte multă şi, în plus, trebuia să îngrijească şi de animale, că aveam porci şi vaci. Pătulul era plin cu grâu şi cu porumb, iar la fiecare Crăciun tata ne dădea un porc. Uneori mergeam şi cu prietenii la ţară, pentru că toţi cei din Bucureşti iubeau petrecerile pe care le făceam la ai mei.

Soţul meu lucra la Ascensorul şi nu câştiga nici el cine ştie ce; norocul nostru a fost că el avea apartament şi măcar nu mai plăteam şi chirie.

În fiecare sâmbătă, după serviciu, că atunci se lucra şi sâmbăta, plecam să vedem copilul. Mergeam la autostradă, la «ia-mă nene», că nu aveam maşină şi nici autobuze nu prea erau, sau erau la ore nepotrivite. Deşi nu e foarte departe de Bucureşti, dura destul de mult până ajungeam. Mă duceam cu mâna goală, n-aveam eu ce să le duc de la oraş, că ei aveau acolo tot ce le trebuie de mâncare. Ba încă îmi mai dădeau şi bani de drum. În concedii nu am mers niciodată; nu-mi era bine nici atunci, nu-mi e nici astăzi bine."