Artistul plastic Silvia Radu îşi aminteşte că la sfârşitul lui martie 1989, cu prilejul vernisajului său de la Sala Dalles, o parte dintre semnatarii scrisorii de protest adresate lui D.R. Popescu au fost prezenţi printre invitaţi.
"Momentul vernisajului a fost fabulos. Pregătisem expoziţia extrem de laborios, muncisem luni de zile, aveam o emoţie extraordinară. Era un material enorm, am expus 800 de lucrări, a fost ca o răbufnire. Domul Hăulică a ţinut foarte mult la această expoziţie.
După o muncă uriaşă, mă apropiam de Sala Dalles şi am văzut că era plin de maşini de la ambasade. Se făcuse o mobilizare extraordinară. Trebuise să fie un boom, şi a fost un boom. Toţi ambasadorii erau prezenţi, numai cel al Uniunii Sovietice nu era de găsit.
A fost o solidaritate foarte interesantă. Era un semnal că acolo se întâmplă ceva. Un lucru important mi se pare că eu am dorit să deschid acea expoziţie de BunaVestire.
La 25 martie 1989 am vrut să deschid acea expoziţie. Iar eu această expoziţie i-am închinat-o lui Dumnezeu, toate peisajele le-am lucrat la mare. Am vrut să-i bucure pe oamenii ăştia atât de amărâţi. Mi se pare o coincidenţă frumoasă gestul celor şapte care tot atunci se aliau cu partea frumoasă. La vernisaj era Dan Hăulică, un autor important al expoziţiei, dar îmi amintesc că era şi Andrei Pleşu. Am înţeles că au mai fost şi alţi semnatari, dar în acel moment eu nu ştiam nimic despre toată povestea asta, am aflat de la Europa Liberă. Presupun că a fost şi Paler.
Cred că în aceeaşi seară am ascultat la Europa Liberă şi am auzit că a fost transmisă scrisoarea. Pe mine m-a copleşit, m-a bucurat, dar, pe de altă parte, m-a lăsat disperată, pentru că aveam sentimentul că în expoziţia mea se va întâmpla ceva. Chiar a doua zi, expoziţia a început să fie frecventată de vizitatori ciudaţi care păreau a căuta ceva care să-i îndreptăţească să caute mai departe. Ei au venit imediat, pentru că ştampila expoziţiei era Hăulică. Ei au venit imediat, gândindu-se că acolo s-a întâmplat ceva.
Fuseseră atâţia ambasadori şi atâta lume că nu se mai putea intra. Poate şi-au zis că aceşti şapte duşmani ai noştri s-au folosit de moment şi au reuşit să semneze şi să trimită scrisoarea. Sunt convinsă că expoziţia a fost permanent supravegheată după aceea ca să se vadă cine se întâlneşte cu cine. Era pentru ei un loc extrem de pasibil de a se întâmpla lucruri «necurate». Cu prilejul expoziţiei am avut prilejul să-l întâlnesc pe Petru Creţia, căruia i-am spus că mă îndoiam de calea artistică pe care am mers. Că poate lupta politică ar fi fost mai importantă. Mai cu greutate decât lupta minoră pe care o duceam prin artă. El mi-a răspuns oarecum înfuriat: «Atunci dă-ţi foc la expoziţie».
Ce s-a întâmplat în acel sfârşit de martie 1989 a fost un gest de comuniune. Îmi place acest cuvânt mai mult decât cel de solidaritate, pentru că noi suntem ortodocşi şi trebuie să transmitem acest lucru să ne punem ştampila asta pe noi, şi nu alta. Despre expoziţie nu s-a scris nimic la vremea aceea.
Expoziţia era mai tot timpul goală, pentru că nu ştia nimic despre ea. Erau doar câteva afişe pe ici, pe colo. A venit doar o doamnă Cenuşă, de la radio, şi mi-a luat un interviu. La ora două am dat interviul şi la ora patru am primit un telefon de la o fată care mă întreba dacă mai e deschisă expoziţia. Deci singurul meu succes legat de mass-media a fost această persoană. Mai era o oră până la închiderea expoziţiei. Sper să o fi văzut. La cinci se închidea definitiv."
Citește pe Antena3.ro