x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Jurnalul omului simplu "Între cadrele militare circulau bancuri politice"

"Între cadrele militare circulau bancuri politice"

06 Apr 2009   •   00:00

"Subscriu iniţiativei Jurnalului Na­ţio­nal de a reconstitui, pe cât posibil, cu documente şi mărturii ale celor care încă mai sunt în viaţă, realităţile unei istorii de 50 de ani a României. Demers benefic generaţiei tinere care rătăceşte într-o democraţie fragilă, într-o libertate cu care nu ştie ce să facă.



Afirma Joseph Joubert: «Să fii liber nu înseamnă să faci ce vrei, ci ceea ce este potrivit să faci!». Şi mai scria Eclesiastul: «Nu dispreţui vorba celor bătrâni că şi ei au învăţat de la părinţii lor; că de la ei vei învăţa în­ţe­lepciunea şi îndemânarea de a da răspuns bun la nevoie». La fel, socotesc ca pozitivă fixarea reconstituirii, pentru început, la un singur an, 1989.

De fapt, dacă-mi aduc bine aminte, aflându-mă atunci la vârsta liceenilor de azi, «realizările socia­lismului» în ţara noastră ni se prezentau la cursuri prin comparaţie cu anul de vârf «bur­ghezo-moşieresc», 1938. O tactică pentru a ne forma pentru un joc al istoriei, absurd, după cum s-a dovedit în timp. Pentru o societate în care am fost martori şi interpreţi. (...)

În 1989, fiecare al şaptelea cetăţean al ţării a fost membru de partid. Başca «uteciştii de azi, co­muniştii de mâine» sau şoimii pa­triei, n-au cântat şi recitat ei «Tovarăşa Elena Ceauşescu, mamă iubitoare»? Cozile de la magazine, frigul din case, în general sărăcia, nu erau diferenţiate după apartenenţa polică. (...) În Ar­mată, situaţia nu era mai roză. La cele mai înalte niveluri ierarhice, se căutau concretizări pentru implementarea strategiei «războiului întregului po­por»; în câteva unităţi militare se ac­ţio­na pentru dobândirea «noii calităţi în pregătirea de luptă şi politică» sub comanda comandanţilor deveniţi «specialişti militari şi activişti de partid» şi cu concursul «activiştilor» de partid (nu de puţine ori, prin trecerea de pe linie de comandă în aparatul de partid şi invers).

În fine, «grosul» Ar­ma­tei, deturnat de la menirea şi func­ţiile sale constituţionale, se afla la «pre­stări servicii», cu cele mai rudimentare condiţii de muncă - şantiere pentru con­strucţii civile şi industriale, me­trou, Casa Poporului, mină, infrastructură, agricultură şi, la nevoie, des­ză­pe­ziri şi inundaţii. De aici situaţia critică din decembrie 1989, când cea mai mare parte a ostaşilor nu apucase de­cât o singură şedinţă de tragere cu ar­ma­mentul din dotare, condiţie obli­gatorie pentru depunerea Jurământului Militar, fapt ce a condus la ne­nu­mă­rate erori în lupta cu «teroriştii».

În 1989, starea de spirit din Ar­mată parcursese neliniştea - îngrijorarea - nemulţumirea - leha­mitea, ajun­gând în pragul revolutiv. Puţini civili cunosc că, pe lângă multe alte umi­linţe, cadrelor mili­tare li se interzi­sese, prin ordine cu măsuri coercitive drastice, drepturi elementare cetă­ţeneşti, că le erau afectate orgoliul şi demnitatea, însăşi condiţia de om cu status şi rol distinct în oricare societate liberă: aveau interdicţie să stea la cozile cotidiene, în special de la PECO, şi să se apropie la mai puţin de 20 Km de graniţă, pentru ziarişti - să contacteze orice străin.

Aveau inter­dicţie să frecventeze localurile şi să circule, chiar în civil, pe bulevardele principale ale Capitalei, iar pentru vreo agapă colegială sau aniversare, se depunea o listă cu participanţii. Totul culmina cu refuzul «tova­răşei» pentru avansările în grad la ter­menele regulamentare, deşi se introduseseră unele criterii draco­nice. Apoi, lipsa locuinţelor, cu deosebire în cazul mutărilor din garnizoană, tot mai frecvente.

Dacă se milostea câte-o putere locală, se repartizau spaţii de locuit dintre cele refuzate de către civili, la pe­riferie şi, de regulă, la etaje superioare. Nu mai vorbim despre obli­gativitatea «exemplului personal» în aplicarea unor legi abe­rante sau a unor hotărâri de partid de aceeaşi categorie, care trebuia musai să fie «aplaudate şi gratulate».

De pildă,  am fost obligaţi, sub sem­nătură, ca, în termen de o săptămână, să dăm jos amenajările făcute pe balcoane, pentru a ridica cu câteva grade temperatura din apartamente. Se sim­ţea şi în Armată, începând cu anii 1971-1972, şi, mai pronunţat, după 1984-1985, când în jurul nostru «sistemul socialist» se clătina zdravăn, că «perioada Ceauşescu» era ireme­dia­bil sortită pierzaniei. Recep­tân­du-se «sus», ceiştii (securitatea noastră) şi unii ofiţeri belicoşi (comandanţi sau activişti de partid, foarte gălă­gioşi după 1989) informau despre o asemenea frondă tacită.

Se înmul­ţiseră cursurile şi instruirile pentru îndoctrinare ideo­logică, de modelare în spiritul «Codului etic comunist». Accentul era pus pe moralitate, se dorea ca să atenueze percepţia şubrezeniei sistemului politic ţinut cu dinţii de dictatură. Între cadrele militare circulau bancuri politice, se purtau dis­cuţii, cu discreţie, legate cu precă­dere despre tortura «magistralelor cuvântări» (ale dracului, se înmulţi­seră aproape bilunar!) care trebuiau conspectate şi «aprofundate». Se schingiuiau reciproc, propagandişti şi cursanţi, su­duind în gând, fireşte, aceeaşi persoană, «emi­nentul co­man­dant su­prem».

Aceste şedinţe, fixate prin ordin în program, erau regizate (tea­tru absurd!); unii se făceau că ascultă, alţii că-şi notează. Un afrond direct, făţiş, era riscant. Laşitate? Poate! Consecinţele ar fi fost demolatoare pentru «îndrăz­neţ» - adio carierei, care nu-i o me­serie, ci o vocaţie, un legă­mânt cu ţara pe viaţă, plămădită în 8 ani de înca­zarmare (liceu şi şcoală militară) - şi, cu deosebire, pentru familie. în fine, ar fi multe de spus.

Esenţial este că şi în Armată mocnea revolta, se aştepta momentul potri­vit pentru  ieşirea din chingi. Şi a fost decembrie 1989, cu «Ar­mata e cu noi!». Eveniment istoric dorit, ca Apocalipsă ideologică şi mo­rală pentru societatea româ­nească. Că am visat Paradisul şi ne trezim în Infern, presupune o abordare aparte, se­rioa­să, răspun­zând la întrebarea: Cum am putut să dăm în strică­ciune? Quo vadis, Românie!"
Gene­ral de Brigadă (r) Nicolae Mateescu

×