Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Subscriu iniţiativei Jurnalului Naţional de a reconstitui, pe cât posibil, cu documente şi mărturii ale celor care încă mai sunt în viaţă, realităţile unei istorii de 50 de ani a României. Demers benefic generaţiei tinere care rătăceşte într-o democraţie fragilă, într-o libertate cu care nu ştie ce să facă.
Afirma Joseph Joubert: «Să fii liber nu înseamnă să faci ce vrei, ci ceea ce este potrivit să faci!». Şi mai scria Eclesiastul: «Nu dispreţui vorba celor bătrâni că şi ei au învăţat de la părinţii lor; că de la ei vei învăţa înţelepciunea şi îndemânarea de a da răspuns bun la nevoie». La fel, socotesc ca pozitivă fixarea reconstituirii, pentru început, la un singur an, 1989.
De fapt, dacă-mi aduc bine aminte, aflându-mă atunci la vârsta liceenilor de azi, «realizările socialismului» în ţara noastră ni se prezentau la cursuri prin comparaţie cu anul de vârf «burghezo-moşieresc», 1938. O tactică pentru a ne forma pentru un joc al istoriei, absurd, după cum s-a dovedit în timp. Pentru o societate în care am fost martori şi interpreţi. (...)
În 1989, fiecare al şaptelea cetăţean al ţării a fost membru de partid. Başca «uteciştii de azi, comuniştii de mâine» sau şoimii patriei, n-au cântat şi recitat ei «Tovarăşa Elena Ceauşescu, mamă iubitoare»? Cozile de la magazine, frigul din case, în general sărăcia, nu erau diferenţiate după apartenenţa polică. (...) În Armată, situaţia nu era mai roză. La cele mai înalte niveluri ierarhice, se căutau concretizări pentru implementarea strategiei «războiului întregului popor»; în câteva unităţi militare se acţiona pentru dobândirea «noii calităţi în pregătirea de luptă şi politică» sub comanda comandanţilor deveniţi «specialişti militari şi activişti de partid» şi cu concursul «activiştilor» de partid (nu de puţine ori, prin trecerea de pe linie de comandă în aparatul de partid şi invers).
În fine, «grosul» Armatei, deturnat de la menirea şi funcţiile sale constituţionale, se afla la «prestări servicii», cu cele mai rudimentare condiţii de muncă - şantiere pentru construcţii civile şi industriale, metrou, Casa Poporului, mină, infrastructură, agricultură şi, la nevoie, deszăpeziri şi inundaţii. De aici situaţia critică din decembrie 1989, când cea mai mare parte a ostaşilor nu apucase decât o singură şedinţă de tragere cu armamentul din dotare, condiţie obligatorie pentru depunerea Jurământului Militar, fapt ce a condus la nenumărate erori în lupta cu «teroriştii».
În 1989, starea de spirit din Armată parcursese neliniştea - îngrijorarea - nemulţumirea - lehamitea, ajungând în pragul revolutiv. Puţini civili cunosc că, pe lângă multe alte umilinţe, cadrelor militare li se interzisese, prin ordine cu măsuri coercitive drastice, drepturi elementare cetăţeneşti, că le erau afectate orgoliul şi demnitatea, însăşi condiţia de om cu status şi rol distinct în oricare societate liberă: aveau interdicţie să stea la cozile cotidiene, în special de la PECO, şi să se apropie la mai puţin de 20 Km de graniţă, pentru ziarişti - să contacteze orice străin.
Aveau interdicţie să frecventeze localurile şi să circule, chiar în civil, pe bulevardele principale ale Capitalei, iar pentru vreo agapă colegială sau aniversare, se depunea o listă cu participanţii. Totul culmina cu refuzul «tovarăşei» pentru avansările în grad la termenele regulamentare, deşi se introduseseră unele criterii draconice. Apoi, lipsa locuinţelor, cu deosebire în cazul mutărilor din garnizoană, tot mai frecvente.
Dacă se milostea câte-o putere locală, se repartizau spaţii de locuit dintre cele refuzate de către civili, la periferie şi, de regulă, la etaje superioare. Nu mai vorbim despre obligativitatea «exemplului personal» în aplicarea unor legi aberante sau a unor hotărâri de partid de aceeaşi categorie, care trebuia musai să fie «aplaudate şi gratulate».
De pildă, am fost obligaţi, sub semnătură, ca, în termen de o săptămână, să dăm jos amenajările făcute pe balcoane, pentru a ridica cu câteva grade temperatura din apartamente. Se simţea şi în Armată, începând cu anii 1971-1972, şi, mai pronunţat, după 1984-1985, când în jurul nostru «sistemul socialist» se clătina zdravăn, că «perioada Ceauşescu» era iremediabil sortită pierzaniei. Receptându-se «sus», ceiştii (securitatea noastră) şi unii ofiţeri belicoşi (comandanţi sau activişti de partid, foarte gălăgioşi după 1989) informau despre o asemenea frondă tacită.
Se înmulţiseră cursurile şi instruirile pentru îndoctrinare ideologică, de modelare în spiritul «Codului etic comunist». Accentul era pus pe moralitate, se dorea ca să atenueze percepţia şubrezeniei sistemului politic ţinut cu dinţii de dictatură. Între cadrele militare circulau bancuri politice, se purtau discuţii, cu discreţie, legate cu precădere despre tortura «magistralelor cuvântări» (ale dracului, se înmulţiseră aproape bilunar!) care trebuiau conspectate şi «aprofundate». Se schingiuiau reciproc, propagandişti şi cursanţi, suduind în gând, fireşte, aceeaşi persoană, «eminentul comandant suprem».
Aceste şedinţe, fixate prin ordin în program, erau regizate (teatru absurd!); unii se făceau că ascultă, alţii că-şi notează. Un afrond direct, făţiş, era riscant. Laşitate? Poate! Consecinţele ar fi fost demolatoare pentru «îndrăzneţ» - adio carierei, care nu-i o meserie, ci o vocaţie, un legământ cu ţara pe viaţă, plămădită în 8 ani de încazarmare (liceu şi şcoală militară) - şi, cu deosebire, pentru familie. în fine, ar fi multe de spus.
Esenţial este că şi în Armată mocnea revolta, se aştepta momentul potrivit pentru ieşirea din chingi. Şi a fost decembrie 1989, cu «Armata e cu noi!». Eveniment istoric dorit, ca Apocalipsă ideologică şi morală pentru societatea românească. Că am visat Paradisul şi ne trezim în Infern, presupune o abordare aparte, serioasă, răspunzând la întrebarea: Cum am putut să dăm în stricăciune? Quo vadis, Românie!"
General de Brigadă (r) Nicolae Mateescu
