La Secu, sub arme

În septembrie '89 Costin pleca în armată. Că a fost repartizat la petliţele albastre cu margini roşii, n-a fost alegerea lui, dar a reuşit totuşi să se strecoare ceva mai aproape de Constanţa - la Tulcea - gândind că va ajunge mai des acasă. A ajuns şi acasă, dar abia după cinci luni, când a fost transferat la unitatea de Jandarmi din Constanţa, pentru că singura învoire de care s-a lipit în tot acest timp a fost una de trei ore.

"Septembrie '89..., armată scria pe mine, am luat valiza de la văr'miu, care abia se-ntorsese, şi pe-aci ţi-e drumul: gara Constanţa - linia la care tră­gea trenul de Tulcea. Am încercat, într-o doară, Politehnica anul acela, dar nu m-am stresat deloc. N-aveam che­­ma­re defel către inginerie, şi, pe de altă par­te, cred că eu am fost unul dintre pu­ţinii... ciudaţi care voiau să facă ar­­ma­ta. Bine, imediat cum am terminat-o, am intrat la Istorie, căci arheologia mă pasiona încă de prin clasa a V-a. Am fost chemat la încorporare prin iulie. M-au dat atunci la Trupe Speciale la Focşani.

Nu ştiu ce însemna asta, pentru că un unchi a intervenit şi am intrat la Tulcea, la Secu, în ideea că sunt la un pas de Constanţa şi am ocazia să mă transfer aici. Lucru care s-a şi în­tâm­plat, dar în februarie, după Revoluţie. M-au luat la Securitate pentru că fă­cusem sport de performanţă, lupte. Şi mă aranja asta, pentru că din Tulcea puteai ajunge mult mai repede - şi de aceea mult mai des - acasă, fără să ceri permisie. Fiind aproape, îţi ajungea o învoire. (Dar atunci nu mi s-a potri­vit. Până după Revoluţie, n-am ieşit decât în oraş, trei ore. Atât! Am ajuns acasă abia în februarie, când ne-au transferat în Constanţa, şi m-am dus să-i anunţ pe-ai mei, dar, ca de obicei, ei nu erau acasă, iar eu n-aveam chei, aşa că am pierdut vremea pe la uşă, şi-apoi m-am întors la unitate.)

Când am plecat în armată ştiam că sunt tensiuni, că auzisem pe la Europa Li­­beră ce se întâmplă în jur, dar cine îşi imagina că o să cadă Ceauşescu?! Noi nu! Mai ales în timp ce eu eram în ar­­mată! Nu m-am gândit atunci nici că voi avea pro­bleme - să se uite lu­mea chiorâş la mine că fac la Secu. (Pro­­blemele au apărut după Re­vo­lu­ţie... dar destul de vag şi la nivel de vor­bă­rie aiurea din partea unuia sau altuia care voiau să se dea mai rotunzi de­cât erau, gen: «A! Tu eşti ăla de la Secu, cu bube-n cap!». Dar, oricum, au fost răzleţe şi nu le-a luat nimeni în sea­mă.)

Înainte să plec, am fost la frizer, de frică să nu mă trezesc acolo ras în ju­rul beretei (am aflat ulterior că tunsoarea respectivă se numea palmier şi nu era în jurul beretei, ci a mâinii frizerului). Dar m-am speriat degea­ba. Pe colegii mei tilicari (bibanii de la celelalte arme), tot la frizer i-au tri­mis, n-a bagat nimeni maşina-n pă­rul lor, în unitate. Nu ne-au tri­mis la munci agricole, pe câmp, dar câteva zile am prestat la GAZ, însă doar vreo două, că era un locotenent uşor sărit, care, nu ştiu din ce motiv, m-a plăcut şi m-a trimis înăuntru să răspund la telefoane. Memorabilă este însă pri­ma zi de instrucţie.

Ajunsesem în uni­tate cu o zi înainte, ne-au dat echi­pa­mentul, ne-am cusut ce era de cusut - la uniformele noi doar pe­tl­i­ţele - a doua zi la 5:00 dimineaţa deş­tep­tarea, la 7:00 eram la instrucţie. Ne-am prezentat cu tot echipamentul din dotare pe noi. Cu armă, car­tu­şieră, mască, lineman... tot. Şi ne-au pus la «alergare uşoară». «Alergarea uşoară» a constat în urcat şi coborât vreo patru dealuri. Din 60 de inşi am terminat şapte. (Atunci m-am lăsat şi de fumat, că, după ce-am scuipat sân­ge, nu mi-a mai trebuit. Aveam la mi­ne un pachet de Kent, mi-l băgaseră ai mei pe şest în buzunar - eu n-aveam habar că ei ştiu - să-mi mai alin probabil, plantoanele... dar l-am dat ziua următoare.)

Cred că ne-au oprit din alergare după cele patru dea­luri, pentru că, rămânând atât de puţini în picioare, nu mai avea rost. Ori­cum, ne-au spus de la început: cine nu rezistă să se oprească. Dar nu asta a fost cea mai cruntă alergare. Cea mai teribilă a fost la 5 decembrie, când a venit un tip în inspecţie prin dor­mitoare, nu-i mai ţin minte gradul, dar avea câteva... Şi atunci nea ăla a găsit o mare chestie. Trebuia să aran­jăm valizele sub pat, la o palmă de perete. Era musai ca toate să fie în linie. Şi chiar erau, doar că pe două dintre ele era şi câte-o sacoşă. Motiv pentru care a explodat, îm­proş­cându-l pe comandantul de pluton «Ce-i debandada asta?! Asta-i armată!?» şi ăla pe cine să frece? Noi, doar ce terminasem, la poligon, tragerile cu grenada, trebuia să ne întoarcem.

Şi ne-am întors... în alergare, 8 kilometri cu masca pe figură. Nu mă-ntreba ce s-a mai întâmplat, cum am alergat, că nu mai ştiu. Că au fost şi de-alea cu: «Salt înainte! Aviaţie inamică!». Târâş, grăpiş, rostogolindu-ne şi ferindu-ne de rafale de gloanţe imaginare, am ajuns înapoi la unitate, plini de noroi. Am avut apoi termen o oră să ne curăţăm uniforma, că într-o oră era masa. Dacă nu terminam în timp, nu mâncam. Mâncarea era bună (dacă n-aveam fasole la prânz şi aveam varză, sigur seara aveam fasole. Şi viceversa). Adică bine fiartă. N-aveai cum să faci vreo toxiinfecţie, că era fiartă la etuvă până la distilare. N-avea nici un gust. O dată am primit o porţie de cartofi cu garnitură - o coadă de şoarece... Mi s-a spus să stau liniştit, că n-o să păţesc nimic la cât e de fiartă. Adevărul e că n-am păţit. De la mâncarea aia din armată, toată având acelaşi gust - de cazan, am realizat cât e de importantă verdeaţa în ciorbă. N-o apreciezi decât când n-o ai.

Tot la început, cum am ajuns la unitate, ne-a dat un test CI-stul unităţii. «Ce e mama? Ce e tata? Ce posturi de radio ascultaţi? Ce credeţi despre Partidul Comunist? Ce părere aveţi despre ce se întâmplă-n lume cu înarmarea? E bună? Nu e bună?» Bine'nţeles că toată lumea a spus că nu ascultă nimic din ce nu trebuia, deşi noi ascultam în cameră, în unitate. Un idiot se pare că a răspuns o dată că ar fi ascultat Europa Liberă în civilie. Şi ce să-i facă? L-au trimis pe durata întregii armate la GAZ. Nu ştiu ce-or fi pătimit şi ai lui, săracii... Noi, la GAZ am avut însă un alt «caz» - un ungur (cum de o fi ajuns acolo, nu ştiu, că pe ei îi trimiteau direct la dilibau) care toată armata a făcut de pază la grupul agro-zootehnic, fără armă, că nu i s-a dat niciodată vreuna pe mână. Dar, când stăteai de vorbă cu el, îţi spunea că toate rudele lui sunt afară: verii, mătuşile şi unchii de toate gradele, fraţii, cumnaţii şi toţi prie­tenii lui şi-ai lor..., şi, bine'nţeles, asigura pe toată lumea că, imediat ce termină armata, o şterge şi el."