x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

La Secu, sub arme

0
Autor: Paula Anastasia Tudor 07 Oct 2009 - 00:00
În septembrie '89 Costin pleca în armată. Că a fost repartizat la petliţele albastre cu margini roşii, n-a fost alegerea lui, dar a reuşit totuşi să se strecoare ceva mai aproape de Constanţa - la Tulcea - gândind că va ajunge mai des acasă. A ajuns şi acasă, dar abia după cinci luni, când a fost transferat la unitatea de Jandarmi din Constanţa, pentru că singura învoire de care s-a lipit în tot acest timp a fost una de trei ore.

"Septembrie '89..., armată scria pe mine, am luat valiza de la văr'miu, care abia se-ntorsese, şi pe-aci ţi-e drumul: gara Constanţa - linia la care tră­gea trenul de Tulcea. Am încercat, într-o doară, Politehnica anul acela, dar nu m-am stresat deloc. N-aveam che­­ma­re defel către inginerie, şi, pe de altă par­te, cred că eu am fost unul dintre pu­ţinii... ciudaţi care voiau să facă ar­­ma­ta. Bine, imediat cum am terminat-o, am intrat la Istorie, căci arheologia mă pasiona încă de prin clasa a V-a. Am fost chemat la încorporare prin iulie. M-au dat atunci la Trupe Speciale la Focşani.

Nu ştiu ce însemna asta, pentru că un unchi a intervenit şi am intrat la Tulcea, la Secu, în ideea că sunt la un pas de Constanţa şi am ocazia să mă transfer aici. Lucru care s-a şi în­tâm­plat, dar în februarie, după Revoluţie. M-au luat la Securitate pentru că fă­cusem sport de performanţă, lupte. Şi mă aranja asta, pentru că din Tulcea puteai ajunge mult mai repede - şi de aceea mult mai des - acasă, fără să ceri permisie. Fiind aproape, îţi ajungea o învoire. (Dar atunci nu mi s-a potri­vit. Până după Revoluţie, n-am ieşit decât în oraş, trei ore. Atât! Am ajuns acasă abia în februarie, când ne-au transferat în Constanţa, şi m-am dus să-i anunţ pe-ai mei, dar, ca de obicei, ei nu erau acasă, iar eu n-aveam chei, aşa că am pierdut vremea pe la uşă, şi-apoi m-am întors la unitate.)

Când am plecat în armată ştiam că sunt tensiuni, că auzisem pe la Europa Li­­beră ce se întâmplă în jur, dar cine îşi imagina că o să cadă Ceauşescu?! Noi nu! Mai ales în timp ce eu eram în ar­­mată! Nu m-am gândit atunci nici că voi avea pro­bleme - să se uite lu­mea chiorâş la mine că fac la Secu. (Pro­­blemele au apărut după Re­vo­lu­ţie... dar destul de vag şi la nivel de vor­bă­rie aiurea din partea unuia sau altuia care voiau să se dea mai rotunzi de­cât erau, gen: «A! Tu eşti ăla de la Secu, cu bube-n cap!». Dar, oricum, au fost răzleţe şi nu le-a luat nimeni în sea­mă.)

Înainte să plec, am fost la frizer, de frică să nu mă trezesc acolo ras în ju­rul beretei (am aflat ulterior că tunsoarea respectivă se numea palmier şi nu era în jurul beretei, ci a mâinii frizerului). Dar m-am speriat degea­ba. Pe colegii mei tilicari (bibanii de la celelalte arme), tot la frizer i-au tri­mis, n-a bagat nimeni maşina-n pă­rul lor, în unitate. Nu ne-au tri­mis la munci agricole, pe câmp, dar câteva zile am prestat la GAZ, însă doar vreo două, că era un locotenent uşor sărit, care, nu ştiu din ce motiv, m-a plăcut şi m-a trimis înăuntru să răspund la telefoane. Memorabilă este însă pri­ma zi de instrucţie.

Ajunsesem în uni­tate cu o zi înainte, ne-au dat echi­pa­mentul, ne-am cusut ce era de cusut - la uniformele noi doar pe­tl­i­ţele - a doua zi la 5:00 dimineaţa deş­tep­tarea, la 7:00 eram la instrucţie. Ne-am prezentat cu tot echipamentul din dotare pe noi. Cu armă, car­tu­şieră, mască, lineman... tot. Şi ne-au pus la «alergare uşoară». «Alergarea uşoară» a constat în urcat şi coborât vreo patru dealuri. Din 60 de inşi am terminat şapte. (Atunci m-am lăsat şi de fumat, că, după ce-am scuipat sân­ge, nu mi-a mai trebuit. Aveam la mi­ne un pachet de Kent, mi-l băgaseră ai mei pe şest în buzunar - eu n-aveam habar că ei ştiu - să-mi mai alin probabil, plantoanele... dar l-am dat ziua următoare.)

Cred că ne-au oprit din alergare după cele patru dea­luri, pentru că, rămânând atât de puţini în picioare, nu mai avea rost. Ori­cum, ne-au spus de la început: cine nu rezistă să se oprească. Dar nu asta a fost cea mai cruntă alergare. Cea mai teribilă a fost la 5 decembrie, când a venit un tip în inspecţie prin dor­mitoare, nu-i mai ţin minte gradul, dar avea câteva... Şi atunci nea ăla a găsit o mare chestie. Trebuia să aran­jăm valizele sub pat, la o palmă de perete. Era musai ca toate să fie în linie. Şi chiar erau, doar că pe două dintre ele era şi câte-o sacoşă. Motiv pentru care a explodat, îm­proş­cându-l pe comandantul de pluton «Ce-i debandada asta?! Asta-i armată!?» şi ăla pe cine să frece? Noi, doar ce terminasem, la poligon, tragerile cu grenada, trebuia să ne întoarcem.

Şi ne-am întors... în alergare, 8 kilometri cu masca pe figură. Nu mă-ntreba ce s-a mai întâmplat, cum am alergat, că nu mai ştiu. Că au fost şi de-alea cu: «Salt înainte! Aviaţie inamică!». Târâş, grăpiş, rostogolindu-ne şi ferindu-ne de rafale de gloanţe imaginare, am ajuns înapoi la unitate, plini de noroi. Am avut apoi termen o oră să ne curăţăm uniforma, că într-o oră era masa. Dacă nu terminam în timp, nu mâncam. Mâncarea era bună (dacă n-aveam fasole la prânz şi aveam varză, sigur seara aveam fasole. Şi viceversa). Adică bine fiartă. N-aveai cum să faci vreo toxiinfecţie, că era fiartă la etuvă până la distilare. N-avea nici un gust. O dată am primit o porţie de cartofi cu garnitură - o coadă de şoarece... Mi s-a spus să stau liniştit, că n-o să păţesc nimic la cât e de fiartă. Adevărul e că n-am păţit. De la mâncarea aia din armată, toată având acelaşi gust - de cazan, am realizat cât e de importantă verdeaţa în ciorbă. N-o apreciezi decât când n-o ai.

Tot la început, cum am ajuns la unitate, ne-a dat un test CI-stul unităţii. «Ce e mama? Ce e tata? Ce posturi de radio ascultaţi? Ce credeţi despre Partidul Comunist? Ce părere aveţi despre ce se întâmplă-n lume cu înarmarea? E bună? Nu e bună?» Bine'nţeles că toată lumea a spus că nu ascultă nimic din ce nu trebuia, deşi noi ascultam în cameră, în unitate. Un idiot se pare că a răspuns o dată că ar fi ascultat Europa Liberă în civilie. Şi ce să-i facă? L-au trimis pe durata întregii armate la GAZ. Nu ştiu ce-or fi pătimit şi ai lui, săracii... Noi, la GAZ am avut însă un alt «caz» - un ungur (cum de o fi ajuns acolo, nu ştiu, că pe ei îi trimiteau direct la dilibau) care toată armata a făcut de pază la grupul agro-zootehnic, fără armă, că nu i s-a dat niciodată vreuna pe mână. Dar, când stăteai de vorbă cu el, îţi spunea că toate rudele lui sunt afară: verii, mătuşile şi unchii de toate gradele, fraţii, cumnaţii şi toţi prie­tenii lui şi-ai lor..., şi, bine'nţeles, asigura pe toată lumea că, imediat ce termină armata, o şterge şi el."

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de