Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
C.T. era în 1989 consilier juridic stagiar în oraşul Călăraşi, la o firmă de construcţii, şi avea 28 de ani.
"În 1988 am terminat Facultatea de Drept şi am primit repartiţie guvernamentală la această întreprindere, care mi-a dat imediat şi locuinţă aproape de locul unde lucram. Pe vremea aia încă se mai construia şi erau case destule.
Repartiţia era în funcţie de media finală; atunci nu primeai doar diploma şi urarea «Succes în viaţă!». E adevărat că trebuia să rămâi obligatoriu doi ani în locul unde ţi se dădea repartiţia, şi chiar nu puteai pleca, indiferent de ce pile aveai. Reuşeai să mai scurtezi perioada doar dacă îţi luai concedii medicale. Postul ăsta al meu însemna ceva într-o întreprindere. Când am ajuns acolo am descoperit un loc nu foarte prietenos; aşa era atunci în construcţii. Şeful cel mare avea o vorbă: «Vin din frigul de-acasă în frigul de la serviciu».
Consilierul-şef avea cancer la gât şi nu putea vorbi, aşa încât a trebuit să comunicăm prin intermediul unor bileţele de hârtie, pe care îmi scria ce am de făcut. Eu mă ocupam de dosarele muncitorilor care furau de pe şantier. Uneori dispăreau anumite materiale şi se imputau unor persoane care nu aveau cine ştie ce venituri, sume imense, de câte 2 milioane de lei, de exemplu.
Eu reprezentam trustul acela în instanţă. Procesele erau corecte, dacă aveai probe să demonstrezi că ai dreptate, câştigai, dacă nu, suportai consecinţele. Trebuia să citesc mult, e o profesie în care citeşti tot timpul şi niciodată nu ştii tot, aşa că nu prea aveam timp liber. Nici prieteni nu aveam în Călăraşi şi nici timp să îmi fac. Mă întâlneam doar cu cei care lucrau în aceeaşi branşă cu mine. Se organizau în cadru oficial întâlniri lunare cu toţi consilierii şi acolo aflai multe lucruri legate de profesie. În rest, lumea era destul de ocupată şi atunci.
Oamenii se fereau să se întâlnească; totdeauna se putea găsi cineva într-un grup care să dea o conotaţie politică unui cuvânt. Fiecare se uita peste umăr; era o frică generală şi se simţea plutind în aer «vânătoarea». Eu eram preocupată de ideea de a pleca mai repede de acolo, pentru că rămăsesem şi singură pe domeniu în întreprindere, iar slujba era foarte grea. Aveam şi o relaţie încordată cu cei de la serviciul «Personal». Erau acolo nişte persoane care aveau impresia că au privilegii faţă de restul. Mă urmăreau şi dacă vin la program, deşi eu, prin natura profesiei, puteam veni şi pleca atunci când voiam. Cu directorii, care erau în număr de cinci, dacă nu îl punem la socoteală şi pe cel general, mă înţelegeam bine.
La 16 decembrie 1989 alergam între tribunal şi judecătorie şi, pe o porţiune cu gheaţă, am alunecat şi mi-am rupt piciorul. După ce am ieşit din spital m-am întors la întreprindere şi am stat acolo până prin 1991, când mi-am găsit alt post şi am reuşit să plec prin transfer."
