Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Maria Tiroi are 60 de ani. Locuieşte în Bucureşti. "Eram o mamă singură. Cu un copil de numai câţiva ani, care plângea sfâşietor de fiecare dată când plecam la lucru şi îl lăsam la creşa aceea murdară ce mirosea îngrozitor. Mirosul acela îţi intra în haine, în piele şi în ochi. De fiecare dată plecam de acolo cu ochii roşii de la iuţeala clorului, dar şi din pricina durerii pe care mi-o provoca tristeţea fiului meu.
Nu aveam încotro. Trebuia să ajung la lucru. De acolo mâncam o pâine. Nu puteam să întârzii, nu puteam să mă învoiesc. Era stricteţea foarte mare, mai cu seamă că lucram la un institut de proiectare de pe Calea Plevnei şi, când îţi era lumea mai dragă, te trezeai în acea hală uriaşă, unde cred că lucram peste 50 de persoane, ba cu diverşi miniştri, ba cu delegaţii din străinătate, care făceau un fel de schimb de experienţă, ba chiar cu Elena Ceauşescu.
Ea întotdeauna s-a dat drept o minte sclipitoare şi vizita institutele de cercetare, institutele de toate felurile, pentru că se considera atotştiutoare, doctor în toate ştiinţele. Era frustrant, mai ales că mai toţi ştiam că mintea îi bubuia de prostie, şi că vizitele ei nu aduceau nimic bun. Nu ştiu ce se discuta, nu ştiu de ce venea, îmi aduc aminte însă, foarte clar, cât de mari erau stresul şi agitaţia. Trebuia să fie totul impecabil în fiecare zi, pentru că nu prea ştiai când te trezeşti cu ea. De fiecare dată se plimba printre noi, dar nu se uita la noi, nu vorbea cu noi. Ştiu că era foarte frumos îmbrăcată. Foarte elegant.
Mă rog..., faţă de noi, care eram atât de ponosite. Avea pantofi care probabil costau cât salariul meu pe câteva luni. Credeam că o să primim fonduri mai multe pentru institutul nostru, credeam că o interesează ce făceam noi acolo, dar nu era aşa. Eu eram tânără pe-atunci, nu aveam foarte multă experienţă, nu prea eram băgată în seamă. Ştiu doar că, pentru a se face economii la lumină, nu aveam voie să venim mai devreme de 8:30. Ducându-mi copilul la creşă foarte de dimineaţă, se întâmpla însă să ajung mai devreme. Mă duceam în hală, dar stăteam pe scaun. Pe întuneric. Nu puteam să fac nimic, dacă nu ni se dădea voie să aprindem lumina. La fel era şi la plecare.
Pe la 4:00 după-amiaza toată lumea trebuia să plece acasă, chiar dacă mai avea treabă, mai ales pe timp de iarnă, când se întuneca foarte devreme. Trebuiau stinse luminile. Şi de la aparate, şi din încăpere. Cu toate nebuniile de acolo, mie mi-a plăcut să lucrez la institut. Erau oameni bine pregătiţi, de la care am avut ce învăţa. Poate că acolo era singurul loc în care uitam de grijile mele.
Tocmai ce mă mutasem într-un apartament cu două camere. Reuşisem să fac împrumut la CEC, aveam şi CAR. Casa a costat 86.000 de lei, fără dobândă. Cu dobânda, suma ajunsese la 97-98.000 de lei. Salariul era foarte mic, cam 1.700 de lei, dar lună de lună mi se oprea din salariu rata pe care o datoram şi nu au fost probleme. Împrumutul a fost făcut pe 20 de ani, şi uite că am reuşit să termin ratele. Ele nu s-au mărit şi nici nu s-au micşorat, de aceea, pe la finalul lor, erau nesemnificative. Aşa că, în ultimii ani nu mi-a mai fost atât de greu cu ratele.
După vreo cinci ani de la cumpărarea casei am reuşit să fac iar un mic împrumut la CAR, pentru a-mi cumpăra mobila. În casă era foarte frig, igrasie, totul era vechi, îmbătrânit. Era foarte greu să te descurci de una singură. Cu toate astea, nu era vară în care să nu plec cu copilul meu în vacanţă. Luam bilete de la sindicat sau de la ONT şi plecam ba la Herculane, ba la Predeal sau la Sinaia. Oriunde ni se dădeau biletele. 1989 a fost ultimul an în care am mai plecat pe undeva. Poate părea ciudat, dar o dată cu venirea revoluţiei eu nu am mai plecat nicăieri.
L-am mai trimis pe fiul meu în vreo două tabere la munte şi atât. El a crescut, s-au mărit şi problemele. Vroiam să fie foarte bine îngrijit şi tot ce câştigam îi dăruiam lui. Puneam banii deoparte de întreţinere, de plătit facturi, de mâncare şi cu ce rămânea îi cumpăram foarte multe cărţi, rechizite. Haine mai puţin, mai ales că exista atunci uniforma de şcoală şi nu prea aveam ce să-i cumpăr de îmbrăcat.
Acum şi-ar dori băiatul meu să stea singur, în casa lui, dar e conştient că e imposibil să-şi ia ceva, chiar şi o garsonieră e peste puterile lui de achiziţionat. Eu nu mai muncesc. Am un venit extrem de mic. Nu am cu ce să-l ajut. M-am luptat pentru el ca o leoaică. Foarte mult. Toată viaţa mi-am dedicat-o lui. Aveam atâta dragoste pentru copilul meu, că nu simţeam nici când mă duceam cu noaptea în cap la cozi, pentru a cumpăra lapte, ouă, un pui amărât... Stăteam ca pe ghimpi. Lăsam copilul singur în casă, adormit. Nu vă închipuiţi câte scenarii se ţeseau în mintea mea, cu câtă frică stăteam la cozile acelea. Nu aveam ce face. Nu aveam cu cine să las copilul. Nu mă ajuta nimeni. Cu timpul, băiatul meu a crescut şi a înţeles cum stau lucrurile. M-a ajutat foarte mult. Ne împărţeam sarcinile. Am început să nu mă mai simt singură".
