Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ioana are 50 de ani, este cadru didactic şi locuieşte în judeţul Giurgiu.
"M-am uitat pe geam şi am văzut că plouă. Torenţial. Soţul meu mi-a spus că mai bine am amâna drumul către Bucureşti. Se gândea, probabil, numai la cât timp ar fi trebuit să stăm în staţie să aşteptăm IRTA sau vreo maşină de ocazie. Ploaia ne-ar fi udat până la piele. Îi era groază.
Eu însă nu am fost de acord, îmi doream atât de mult să mă duc la oraş, deşi după fiecare călătorie veneam cu o durere infernală de cap şi mai ales doborâtă de umilinţa la care eram supuşi şi de care nu te puteai vindeca prea uşor. Cu fiece drum către Capitală speram să mai rezolvăm o problemă. La noi în comună nu se găsea nimic, aşa că trebuia să facem astfel de călătorii.
În acea dimineaţă ne programasem să mergem să cumpărăm covoare. Îmi doream covoare pufoase, cu model în formă de flori, figuri geometrice, cu ciucuri coloraţi. Le visam şi noaptea, mai ales că văzusem nişte covoare superbe la părinţii unei copile pe care o aveam în clasă. Erau minunate. Am aflat că fuseseră luate pe sub mână, că îţi trebuiau pile şi, mai ales, bani. Erau destul de scumpe.
În acea dimineaţă din vara lui '89, ne-am pus nişte fâşuri galbene pe noi, cam ponosite, şi am plecat către staţie. Turna cu găleata. După vreo 25 de minute de aşteptat, a venit şi rata. Niciodată nu ştiam ora la care ar urma să sosească, deşi programul era afişat pe un stâlp de electricitate, dar nu prea se respecta. Venea de două ori pe zi, dimineaţa foarte devreme, şi seara, cam pe la 19:30.
Era îngrozitor să mergi cu maşina aia umplută până la refuz, cu oameni care cărau după ei paporniţe uriaşe cu legume, lădiţe cu căpşuni, cireşe, caise, găleţi cu brânză şi sticle cu lapte. Mirosul de mucegai din maşină se amesteca înfiorător cu cel de legume şi brânză, ba chiar şi cu cel de varză murată, că erau şi astfel de butoiaşe pline ochi cu zeamă de varză. Era un chin să ajungi la Bucureşti. Maşina meargea foarte încet, iar din cauza umezelii se făcuse un fel de abur care aproape ne sufoca. Într-un final, am coborât din rată, am plătit şoferului şi am plecat pe jos în căutare de magazine cu covoare.
Pentru mine, era prima dată când umblam după aşa ceva. În casă aveam covoare din iută, primite de la mama, zestre. Aşa era prin mai toate casele. Foarte rar întâlneai covoare persane. Eram hotărâtă să cumpăr trei covoare. Unul pentru sufragerie şi două pentru dormitoarele de la etaj. Am mers în toată zona Gorjului. Nu am găsit nimic.
Soţul meu fusese în nenumărate rânduri la Bucureşti, cu gândul că poate o să apucăm să ne vedem şi noi casa aranjată şi împodobită cu covoare. Ajunsese să cunoască vânzătoarele de la Unirea şi de la Cocor. Acolo se aduceau cele mai frumoase covoare. Nu pot să uit când se trezea în miez de noapte, pe la 4:00 dimineaţa, ca la 5:30, cel târziu 6:00, să se posteze în faţa magazinelor. Se făceau liste cu cei care doreau să-şi cumpere covoare sau mochete.
Tot pe la acea oră, venea şi maşina care aproviziona magazinul Cocor. Începea îmbulzeala. Oamenii se călcau pe picioare şi, de cele mai multe ori, luau covoare pe care nici nu apucau prea bine să le vadă. Important era să fie bună mărimea, să nu fie prea mic sau prea mare. Această condiţie trebuia îndeplinită. Nu prea puteai să iei covoare pentru a face bişniţă cu ele. Erau şi aşa foarte scumpe, ca să mai poţi adăuga tu câţiva bănuţi, ca să-ţi iasă ceva la afacerea asta. Şi apoi, nu îţi dădeau decât un covor.
Să stai zi de zi pentru un singur covor, de dimineaţa până pe la 4:00-5:00 după-amiaza, nu era deloc plăcut, mai ales că nu ieşeau cine ştie ce bani. Soţul meu aproape o lună de zile a mers, zi de zi, la Bucureşti pentru covoarele astea. În acea zi mi-am zis să merg şi eu, să văd cum e. Aproape că nu-l credeam când îmi povestea chinul prin care trecea. Câţi nervi îşi făcea. Câtă oboseală se acumula. Câtă frustrare. Când am ajuns în faţa magazinului Unirea nu mi-a venit să cred. Parcă se dădea ceva gratis. Lumea era puhoi, obosită, stresată, dar nu ar fi părăsit locul de aşteptare nici picată cu ceară.
Am aşteptat în zadar. Covoarele s-au terminat cu mult timp ca noi să ajungem în faţă. Eu nu puteam să renunţ. L-am rugat pe bărbatul meu să mă ducă şi prin alte magazine, dacă tot venisem în Bucureşti. Pe la depozite. În unele locuri am găsit câte ceva, covoare cu defect, lăsate acolo de izbelişte. Nu puteam însă să mă abat de la planurile şi de la visele mele. Eu voiam covor pe grena, elegant şi bine făcut. Ţin minte că în acea zi m-am întors bolnavă. Îmi era rău. Nu mâncasem nimic, picioarele nu le mai simţeam şi nici nu reuşisem să cumpărăm nimic.
Până la urmă, problema s-a revolvat după vreo altă lună, în care soţul meu a mers zi de zi la Obor şi la Cocor. «Mai veniţi şi mâine, poate reuşiţi», îi spunea vânzătoarea soţului meu. Într-un final, ştiu că le-a dat vânzătoarelor şi bani, le-a adus şi câte o bucată de carne de porc de la ţară, dar tot nu a reuşit. Oamenii erau ca ulii. Ştiu că i-a oprit o vânzătoare un covor, dar nu i-a plăcut. Am reuşit să le luăm greu. În timp. Cu răbdare.
Ultimul covor, cel din sufragerie, l-am luat dintr-o întâmplare fericită. Printr-un noroc. Fata lui Predica, care are magazinul în comună, Petruţa, lucra ca merceolog la depozitul de covoare din Grădinari. Şi-a luat de acolo un covor foarte frumos, pe grena, aşa cum îmi doream eu. Numai că, ulterior, şi-a dat seama că este prea mic sau prea mare pentru încăperea în care voia să-l pună, nu mai ştiu sigur... Aşa că l-a dus la cooperativa din comună. Când m-am dus să îmi iau raţia de alimente, l-am zărit acolo. Mi s-a părut atât de frumos, că imediat mi-am zis: «Acesta va fi covorul nostru». «Cât costă?», am întrebat. «7.000 de lei». Când am auzit, mi s-au înmuiat picioarele. Noi doi nu câştigam din salariile noastre pe o lună atâţia bani. M-am dus acasă ca vijelia. I-am spus soţului meu. Noi tocmai ce tăiaserăm un porc. Am hotărât să vindem jumătate din porc soacrei mele, iar cealaltă parte de bani, de care mai aveam nevoie, ne-a fost dată de tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească... s-a prăpădit. Aşa am reuşit să ne luam covorul. Îl avem şi acum, şi este de o calitate excepţională."
