x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"N-aveţi un pic de vată, vă rog?"

0
Autor: Andreea Sminchise 04 Mar 2009 - 00:00

Viorel B. avea 30 ani în 1989 şi lo­cu­ia în Câmpulung Muscel. "«Nu ştiu alţii cum sunt...», dar eu când îmi aduc aminte de Epoca de Aur, mă trec fiori reci. Nu pot şi nu vreau să uit ce-a fost atunci. Sâmburele de­gra­dă­rii morale de-acum a încolţit atunci, în anii de glorie deşănţată a «celui mai iubit fiu al poporului».



Era sâmbătă, 4 martie 1989. Dimineaţa mohorâtă şi fri­guroasă de primăvară musceleană. La ora 6:00, semnele citite şi învăţate din cartea groasă şi inestimabilă pentru noi de atunci – «Mama şi copilul» – arătau că astăzi va fi ziua cea mare. Caloriferul e rece, dar nu-i nimic. Stăm la bloc şi avem sobă pe lemne, ca toţi vecinii. Au luat şi curentul. A, nu-i nimic, avem lu­mânări destule. Azi e o zi mare! Se va naşte copilul. «Totul decurge normal», ne-am încurajat noi! Victorie! Dacia care trebuia să ne ducă la spital a pornit în sfârşit şi iată-ne ajunşi. Trecând pe lângă secţia de urgenţă, aud un strigăt disperat: «De ce nu aveţi oxigen?» Ne facem curaj în continuare. Medicul nostru e cel mai bun, deci n-avem de ce să ne facem probleme. I-am dat telefon şi o să vină, chiar dacă abia ieşise dintr-o gardă de 24 de ore. Şi a venit. La timp. Altfel nu apărea printr-o minune un pat pentru soţia mea, atunci când asistenta şefă a decretat că nu mai sunt paturi. «Am nevoie de vată!» am auzit abia şoptit. Brusc, am reali­zat că soţia mea avea nevoie de produsul acela pufos de la Buftea, care împreună cu lipsa de medicamente, ouă, pâine, zahăr, ulei, salam, unt sau benzină ne teroriza şi ne ucidea în­cet, transformându-ne viaţa într-un coşmar.

Toate astea se puteau lua dacă stăteai ore în şir la o coadă, care nu-ţi garanta că produsul dorit va ajunge şi la tine. Aţi ghicit! Spitalul nu avea vată. Nu avea aproape nimic. Doctorii şi asistentele făceau adevărate vrăjitorii (citeşte «şpagă la depozit»!) pentru a dota spitalul cu un minim de medicamente şi ustensile, niciodată de ajuns. Era epoca cincinalului în 4 ani şi jumătate şi a imnurilor de slavă închinate conducătorului iubit. «Omul Nou», trâmbiţat la congresele partidului, trebuia să fie un supra-om: să tră­iască fără căldură iarna, fără alimente, fără medicamente, fără cultură, fără duminică şi fără Dumnezeu. Dar «să dea ţării cât mai mult cărbune! »...

Minune! După o jumătate de oră a apărut un pumn de vată! O femeie de serviciu ne-a fericit, contra uriaşei sume de 10 lei. Dar banii n-au valoare când mergi «spre comunism în zbor!». Pe 4 martie 1989, Dumnezeu ne-a dăruit-o pe fiica noastră. Succesul doctorului nostru se datora şi faptului că el nu pleca de-acasă fără o mică trusă. Trusa de avarie ce cuprindea ac chirurgical, aţă catgut şi spirt medicinal s-a dovedit încă o dată salvatoare. Spitalul nu avea nici aceste lucruri elementare. În zilele noastre situaţia este mai bună, dar încă departe de norma­litate. După 20 de ani, tot dăm bani portarului pentru a pătrunde în spital, curăţenia încă mai lasă de dorit, iar personalul medical nu reacţionează decât la stimulii băneşti. Sistemul medical nu poate fi mai bun decât sistemul social din care face parte. Fiecare dintre noi reprezintă o rotiţă a sistemului. E de-ajuns ca măcar 10% dintre noi să se comporte normal şi atunci efectul bulgărelui de zăpadă va duce la reformarea întregului sistem..."

Serviciul de email marketing furnizat de