Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Bogdan este funcţionar la o bancă şi locuieşte în Bucureşti.
"Aveam 10 ani în 1989. Vacanţa de vară era pe sfârşite. O săptămână de libertate, de zile călduţe de toamnă despărţeau plecarea mea de la bunici către Capitală. Înapoi la şcoală. Înapoi acasă. Ţin minte că aveam călcâiele bătătorite de cât de mult mersesem desculţ. Trei luni de zile le petrecusem de dimineaţa până seara numai pe-afară. Bunicii mei locuiau într-o comună din judeţul Giurgiu. Îmi făcuse tataia palete din lemn şi jucam tenis de câmp cu o minge de ping-pong.
Mergeam la scăldat la Argeş şi încercam să ne strecurăm printre picioarele celor mari, care dădeau la peşte. Ca să scape de gura noastră, ne dădeau nişte gută pe care o înfăşuram pe o sticlă de Pepsi-Cola şi cică pescuiam. Nu am prins niciodată nimic. Dar, cu o bucurie imensă, trăgeam de plasele uriaşe ale pescarilor, le curăţam de alge, adunam peştişorii mici pe care îi eliberam în largul apei. Atunci am învăţat să fiu conştiincios. Să arăt oamenilor că pot avea încredere în mine. Le-am învăţat de la un copil de vârsta mea. Alin.
La început am stat departe de el. Era slăbuţ, avea ochii căprui şi tenul tuciuriu. Era ţigan. Ceilalţi copii fugeau de el. «Sunt toţi nişte nenorociţi, nişte puturoşi», spuneau ei în gura mare. Alin însă parcă nici nu-i auzea. Trăgea de plasele pescarilor cu mai mare vioiciune, sorta peştii după mărime, iar la sfârşitul zilei se mulţumea cu 2-3 baboi pe care îi ducea acasă pentru familia sa. Eu mă mişcam tare greu. Dar îmi doream să ţin pasul cu el. Treptat a început să mă ajute. Fără însă să-mi adreseze vreo vorbă.
O lună de zile am mers pe baltă zi de zi. Am muncit împreună. Seara plecam în aceeaşi direcţie, umăr lângă umăr, cu cei 2-3 peşti în pungă. Într-o sâmbătă am lipsit. Veniseră părinţii pe la mine. Să mă vadă. Tataia şi mamaia nu au mai vrut să mă mai lase să mă duc. Eram negru de la cât stătusem în soare, aveam părul câlţi, miroseam numai a peşte şi mama a hotărât să rămân acasă ca să «ia jegul de pe mine». Am început să ţip pe-acolo de supărare, am plâns, m-am rugat cu cerul şi pământul să mă lase să plec. Nu a fost chip. M-a azvârlit în albie şi a început să frece la călcâiele mele ca la rufe.
Seara am găsit în uluca porţii o pungă. În ea se afla un peşte. Mai mult ca sigur că Alin mi-l lăsase. A doua zi i-am mulţumit. A fost prima oară când i-am auzit vocea. Acel «cu plăcere» mi s-a părut cald şi parcă nici nu avea accentul ăla pe care îl au de obicei ţiganii. Am început să vorbim. Eu cu toată gura. Povesteam vrute şi nevrute. El, timid, abia dacă rostea câteva cuvinte. În fiecare dimineaţă mă aştepta cuminte pe bordura de la gard, iar în timpul zilei nu mă lăsa să intru în apa prea adâncă. Cred că încerca să aibă grijă de mine. În mintea lui eram probabil doar un băiat de oraş, nu prea descurcăreţ, care avea nevoie de ajutor. Alin era obişnuit să muncească. Familia lui era nevoiaşă. Locuia la numai câteva case de cea a bunicilor mei. Era o casă mică, pipernicită, din chirpici. Dar curată. Avea mai mulţi fraţi şi mai multe surori. La fel ca şi el, nici părinţii sau fraţii săi nu prea se conversau cu oamenii din comună. Ştiam de la mama că nu veniseră de foarte multă vreme la noi în zonă.
Iar oamenii nu-i priveau cu ochi buni. Practic, erau singurii ţigani pe care îi aveam în sat. Într-o seară, cred că era penultima pe care aveam să o petrec la mamaia, în drum spre casă am simţit miros de fum. Cerul se înnegrise. La intersecţie, în centrul satului, se zărea o văpaie roşiatică. Alin a început să fugă. M-am luat după el. Casa lui Alin ardea.
«La câţiva dintre vecini le-au dispărut toate găinile. Iar lui nea cutare, nu mai ştiu cum îl chema, i-a dispărut porumbul de pe câmp», şuşoteau oamenii care se strânseseră în centrul comunei. «Ţiganii ăştia nenorociţi au fost de vină. De când au venit ei, numai necazuri». Alin s-a smuls de lângă mine şi a pătruns în curte. Mamaia m-a ţinut strâns lângă ea.
Nu am putut să fac nici un pas. Familia lui Alin a ieşit teafără din mijlocul flăcărilor. Casa, curtea, totul a fost mistuit. Nimeni nu a pus mâna pe o găleată ca să încerce să stingă focul. Nu ştiu dacă familia lui Alin erau adevăraţii hoţi. Ştiu doar că, de a doua zi, nu l-am mai văzut pe băieţelul acela subţirel şi nici pe familia lui. În urma lor a rămas un morman de cenuşă şi repulsia mea faţă de modul meschin, nejustificat - chiar dacă ar fi fost hoţi -, de a-i îndepărta din comună dându-le foc la casă."
Citește pe Antena3.ro
