x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

O primăvară de plumb

0
Autor: Roxana Vintila 30 Mar 2009 - 00:00

Dragoş Pănescu, consilier juridic, avea 34 de ani în 1989 şi locuia în Bucureşti. A fost primit în partid chiar în anul "marii revoluţii". Aveai studii superioare, nu puteai fi membru de partid, pentru că aşa spunea "regulamentul".



Însă, în acel an, au fost obligaţi să-l pri­mească, pentru că abia se căsătorise şi trebuia să devină şi el membru de partid. Era ca şi cum intrai în "rândul lumii". "Am fost obligat să fiu membru de partid pentru că Tovarăşa a constatat că re­gula după care numai ţăranii şi muncitorii sunt mem­bri de partid, nu ducea la creş­terea nivelului in­telectual... aveau nevoie deci şi de oameni cu stu­dii superioare: ju­rişti, economişti, şi aşa mai departe.

Trebuia să faci astfel de compromisuri, ştiind că îţi asi­gurai cât de cât libertatea", spune Dragoş Pănescu. A absolvit Facultatea de Drept la fără frecvenţă şi, neavând repartiţie, şi-a găsit de lucru toc­mai la Călăraşi. Locuia în Bu­cureşti şi făcea na­veta. Viitorul consilier juridic, Dra­goş Pănescu, lucra la Consiliul Ju­de­ţean al Sindicatelor, care nu era neapărat o organizaţie po­litică, dar care se afla sub marea um­brelă a Partidului Comunist Român.

"După vreo două luni de la angajare, primesc un telefon... eram chemat la cadrele Consiliului Jude­ţean Călăraşi, să mă duc la UGSR. Am intrat în birou, şi un domn mă întreabă cu ce mă ocup. I-am spus..., deşi nu aveam nimic de făcut, îmi convenea că învăţam, aveam un post totuşi de jurist consult. Apoi mă întreabă dacă ştiu de Legea 22, cea care se referea la activitatea gestionarilor. Zic «cum să nu ştiu, ştiu». Spune: «Nu, nu de cea din '84 vorbesc, nu din '69!». Nu auzisem de ea, nici nu era publicată măcar. Scoate el un text, mi-l arată şi zice: «persoanele care lucrează cu acte de muncă, la astfel de serivicii, sunt consideraţi membri de partid». Mai mult, se presupunea că trebuie să-mi schimb domiciliul, să mă mut la Călăraşi. De-abia îmi luasem casă, de-abia mă însurasem, nu ştiam ce să fac. Mi s-a spus că, dacă vreau să rămân la Consiliul Judeţean al Sindicatelor, trebuie să am adresa la Călăraşi. Nu am vrut. În consecinţă, a trebuit să-mi dau demisia", mărtu­riseşte Dragoş Pă­nescu.  

Într-un meci trebuie să joci după anumite reguli... Puteai să spui «nu», dacă nu voiai să fii membru de partid, nu ţi se tăia din salariu, dar aveai un dosar la cadre. Poate aveai de gând să pleci într-o ţară socialistă, în Bulgaria, Iugoslavia, RDG... şi nu primeai viză. De ce? Nu prezentai încredere, loialitate faţă de stat. 1989. Un an în care fiecare român a jucat parcă într-o piesă de teatru. Cu o mască pentru fiecare rol. "Noi, su­pu­şii, trebuia să ne facem că muncim, şi ei că ne plătesc. Erau puţini bani, dar erau. Nu mureai de foame, nu găseai într-o parte, găseai în cealaltă, pentru că românii s-au descurcat. Îmi amintesc că nu găseam nimic. Nu se găsea băutură, nu găseai o bere. Exista doar un vin spumant, o porcărie. Şniţelul de parizer se găsea în cele mai faimoase res­taurante aici, în Bucureşti. Nu găseai lapte pentru copii, eram disperat. Era o lipsă acută de produse. Aveai bani, dar nu aveai ce să faci cu ei".

Singurul regret pentru Dragoş Pănescu este că nu mai are azi vârsta de atunci. Societatea românească, în 1989, era în pragul disperării. Totul era îngheţat, chiar dacă era vară. Lumea îşi pierduse orice fel de speranţă: "Eu, de exemplu, pot să spun că am trăit bine. Am avut şansa să cunosc şi alt regim. În schimb, alţii au prins doar regimul comunist. Nu au avut alt termen de comparaţie. Poate că singurul lucru bun de atunci e că aveai timp, când te retrăgeai seara acasă, să mai citeşti o carte sau să mai vezi o piesă de teatru. Erau spectacole la care te duceai şi simţeai că mai poţi respira... Ieşeai afară şi totul era plumb. Totul era încremenit. «Mămăliga» trebuia să explodeze, şi asta s-a şi întâmplat în 1989. Nu mai aveai nici o şansă, te închideai în cameră, programul la televizor era foarte scurt, nu prin­deam nici măcar bulgarii. Mai rămâneau cărţile şi spectacolele. În rest, nimic. Lucrai sâmbăta, lucrai duminica. Totul părea cenuşiu".

Serviciul de email marketing furnizat de