"O pungă cu haine frumoase şi carne de vită"

Ţin minte că în anul cu Revoluţia împlinisem 14 ani. Eram în clasa a IX-a la Liceul Zoia Kosmodemianskaia, situat central în zona Pieţei Romane, pe Strada Grădina Icoanei. Învăţam după-amiaza.

Străbăteam Bucureş­tiul în fiecare zi din Cartierul Militari până la Piaţa Universităţii cu un autobuz veşnic aglomerat, 136. Îmi plăcea la nebunie să călătoresc, nu îmi păsa de aglomeraţia infernală şi de drumul lung pe care îl parcurgeam zilnic; la vârsta aceea, timpul se aşternea ne­sfâr­şit în viaţa mea. Îmi plăcea viaţa din acel liceu, era cu totul deosebită.

Deşi eram "boboci", uneori veneam la ore cu sarafanul negru, neapărat lung cel puţin până la genunchi, şi cu ma­tricola cusută pe el, în dreptul inimii, dar nu totdeauna cu cămaşa bleu re­gulamentară. Alternam cămaşa bleu cu una albă, mov pal sau chiar verde. Era un privilegiu pe care conducerea liceului din acea vreme ni-l acorda tacit. Îmi amintesc că odată am încercat să îmi forţez norocul şi mi-am asor­tat la cămaşa verde-praz nişte cercei aurii cu două pietre din sticlă ver­de montate pe verticală, cam de 3 cm, în pauză, directoarea adjunctă de atunci, o profesoară de istorie, m-a re­pe­rat stând de vorbă cu alte colege li­pi­te de caloriferele călâi şi, ca un vultur, mi-a confiscat pentru totdeauna cerceii. Apoi, în timpul primei mele vacanţe de iarnă liceene, a venit Revoluţia.

Perioada şcolii primare mi-am petrecut-o între orele de curs şi cozile de la alimentare şi măcelării. Pentru că eram singura fată la părinţi, mama conta pe sprijinul meu în procurarea hranei zilnice. Ceilalţi trei fraţi, mai mari decât mine, se încumetau cu greu să practice acest "sport". Pentru că zilnic mă trezeam de bunăvoie pe la 5:45, chiar înainte ca tata să plece la serviciu, în fiecare dimineaţă la ora 6:00 eram prezentă la alimentara din colţ cu o sacoşă în care aveam şase borcane de iaurt şi o sticlă de lapte. Navetele din sârmă (oţelită, cred), pline cu produse lactate, stăteau în faţa uşii închise. Noi – părinţi, bunici şi câţiva copii – aşteptam cuminţi să se facă ora 7:00, să vină vânzătoarele să deschidă magazinul şi să distribuie marfa, care dispărea ca prin farmec în 20 de minute.

Mi s-a întâmplat de câteva ori să nu mai ajung la şcoală, pentru că aşteptasem să vină maşina cu carne. Vân­zătoarele dădeau «pontul» clientelor fidele, care dădeau bacşiş pentru a fi informate la timp când se anunţa că vine maşina cu carne, portocale, lă­mâi, bere, ouă, ness, zahăr, ulei, mălai sau făină. Evident, mama nu făcea parte dintre privilegiate, dar aveam o vecină în această filieră şi, spre no­rocul nostru, era prea guralivă şi mândră de influenţa ei, ca să poată ţine secret această informaţie pre­ţioa­să, aş zice chiar vitală.

Pentru mine, episodul cozilor din regimul comunist a avut o înrâurire pozitivă profundă, care mi-a schimbat soarta radical. Eram înainte de Săr­bă­torile Paştelui în 1985. Abia împli­nisem 10 ani şi mama m-a trimis împreună cu unul din fraţii mei "în recunoaştere" în piaţă, în speranţa să găsim ouă. Şi, într-adevăr, pentru noi a fost o zi cu mult noroc.

Am aterizat în piaţă chiar când se descărca maşina cu ouă şi în mai puţin de 10 minute ne-am aşezat unul în spatele celuilalt. Şi eu şi fratele meu am cumpărat câte două cartoane, câte se dădeau de persoană, "ca să ajungă la toţi". În timp ce ne îndreptam triumfători spre casă, în spatele alimentarei de lângă blocul nostru am zărit o maşină care tocmai se oprise şi îşi deschisese uşile. Instinctiv ne-am apropiat amândoi de ea. Era plină cu ouă. În două minute nu ştiu de unde şi când au venit, dar deja eram înconjuraţi de alte 25 de per­soane. Ne-am aşezat cu toţii repede unul în spatele celuilalt aştep­tând să se des­carce marfa.

Deşi noi nu mai aveam nevoie, nu m-am îndurat să risipesc o ocazie de aur şi mi-am lăsat rând, după care m-am îndreptat spre casă. L-am trimis pe fratele meu cu cele patru cartoane sus (stăteam la etajul trei) şi eu m-am îndreptat spre prima uşă din dreapta de la parterul scării noastre. Nu îmi cunoşteam toţi vecinii şi nu ştiam cine locuieşte acolo, dar impulsul şi emoţia asemă­nă­toare unui cău­tător de comori în faţa lăzii cu bani de aur erau mult prea puternice ca să mai înţeleg ce fac. Am sunat insistent la uşă şi mi-a răspuns o doamnă care mă cu­noştea din vedere. Am întrebat-o dacă are nevoie de ouă, să-mi dea repede o sută de lei, că mi-am lăsat rând la colţul blocului. A zis doar: "Daaa? Bine, dacă vrei tu să mă ajuţi...".

Am fugit cu suta într-un suflet, aproape că îmi ajunsese rân­dul. Am luat cartoanele şi am intrat triumfătoare în bloc pentru a doua oară în aceeaşi zi. Doamna aceea era singură, tocmai rămăsese văduvă şi se pregătea să facă parastas de un an soţului ei. De atunci, între noi s-a legat o prietenie care durează şi acum, şi adesea ajutorul dumneaei mi-a schim­bat viaţa. Chiar în acel an m-a învăţat să tricotez şi îmi amintesc că în clasa a clasa a V-a purtam o vestă roşie de lână netoarsă lucrată de mâna mea.

Viaţa unui elev obişnuit din perioada comunistă era împărţită între cozi, şcoală şi vecini. Este adevărat că sâm­băta aveam ore mai puţine la şcoală, şi la prânz ne uitam la Tom şi Jerry sau la Woody. Evident, la un televizor alb-negru. Dintr-o întâmplare personală ştiu că nu era pentru toţi oamenii la fel. Eram în clasa a VIII-a când, tam-ne­sam, o colegă de-a mea de clasă a venit la mine şi mi-a şoptit la ureche că mâine după ore mă invită la ea acasă. Dacă doresc să vin, să o aştept după ore în faţa şcolii. Eram foarte fericită. Du­ceam o viaţă simplă, eram foarte ti­midă şi în clasă făceam tot posibilul să rămân cât mai nebăgată în seamă de pro­fesori şi chiar de colegi.

Colega aceasta era una dintre cele mai bune la învăţătură, era deosebită faţă de noi, ceilalţi, prin felul degajat de a se purta şi mai ales prin vestimentaţie. La ea am văzut pen­tru prima oară o pereche de co­lanţi negri şi foarte lucioşi, pe care îi purta la şcoală, sub sarafan. Pentru mine, cel puţin, parcă venea din altă lume. Şi, după vizita la ea acasă, chiar aşa s-a dovedit că era. Până a­tunci nu mi-am dat seama, pentru că mama ei era o femeie blândă, deşteap­tă, mo­destă şi activă în comitetul de pă­rinţi şi în clasa noastră. Nu era cu ni­mic ex­tra­vagantă sau deosebită de alţi pă­­rinţi. Chiar era bună prietenă cu mama mea, o femeie casnică, mai mult decât modestă, care reuşea să în­grijească patru copii dintr-un singur sa­lariu.

În fine, când am ajuns la colega mea acasă, mai întâi am fost invitată în sufragerie să servesc prânzul. Doar veniserăm de la şcoală, nu? Mi s-au adus două felii mari de pâine cu unt şi pe ele nişte bobiţe mici negre. M-am speriat puţin, pentru că, deşi acasă mama nu ne făcuse niciodată gem de afine, intuiam că este vorba despre vreo dulceaţă fistichie, iar eu nu am fost niciodată amatoare de noutăţi gastronomice. Colega mea mi-a citit pro­babil ezitarea din ochi şi mi-a explicat că sunt nişte icre... negre. A fost pentru prima oară şi de atunci încoace şi ultima oară când am gustat ... icre negre! Nu mi-au făcut nici o impresie gustativă specială. Am băut şi o ciocolată caldă, tot pentru prima oară în viaţa mea şi apoi ne-am uitat la un film la video. Tot acolo am văzut şi primul televizor color din viaţa mea.

La final, mama ei mi-a dat o sacoşă şi m-a rugat să i-o dau mamei mele. Ţin minte că era o pungă mare neagră, în care se aflau nişte haine frumoase şi două bucăţi de carne de vită (tot timpul alimentele generau impresii pu­ternice asupra psihicului şi emoţio­nalului meu). Deşi ţin foarte bine minte numele întreg al colegei mele, nu doresc să îl divulg, pentru că tatăl ei era un om foarte important. Despre el, noi, colegii, nu ştiam decât că era un fel de miliţian şi că juca volei cu fiul cel mare al lui Ceauşescu. Într-o zi, când mă duceam la liceu, m-am întâlnit în cartier cu mama ei şi mi-a spus că soţul ei a fost împuşcat la Revoluţie.

Viaţa şi amintirile noastre, ale celor care am trăit cel puţin anii copilăriei în comunism, se împart între evenimente "di­nainte de Revoluţie" şi "după Re­vo­luţie". A fost simplu să-mi amintesc, pentru că toate aceste în­tâmplări au pro­dus impresii şi emoţii mult prea pu­ternice asupra creierului şi a sufle­tu­lui meu, ca să poată fi vreodată ui­ta­te sau diminuate de trecerea timpului.
Gabriela Ilie - jurnalist independent