O zi cu securistul Georgescu

Cobor scările şi dau să ies din bloc. Trec pe lângă cutia cu scrisori şi întorc instinctiv capul. Privirea mi se opreşte pe un carton albastru, ce nu părea să fie vreo felicitare de Paşti. Deschid cutia, scot cartonul din hârtie aspră, gen sugativă, de culoare albastru-miliţian. Era pentru mine, chiar de la Miliţia Capitalei, cu menţiunea "Biroul Po­pulaţiei".

De ce de la Biroul Populaţiei al Capitalei, şi nu de la cel al sectorului, de unde mi se emisese buletinul de identitate? Brusc, mi-am adus amin­te de discuţiile avute cu unii dintre prietenii de familie... Asta e de la Secu'! Începuse "vânătoarea de vră­jitoare", cum îmi povestiseră câţiva dintre ei, care deja trecuseră pe-acolo. Mă avertizaseră că s-ar putea să fiu şi eu chemată sau cei din familie, pentru că aveam rude afară.

M-am hotărât să nu pomenesc nimic despre invitaţie până nu mai vorbeam cu cei care avuseseră parte de interogatorii. O cunoştinţă, care lucrase prin Externe şi devenise apoi avocat, m-a sfătuit să nu mă duc de prima dată. Îl rugasem să se intereseze dacă poate da de acea invitaţie şi la ce să mă aştept. A făcut-o, dar nu mi-a dat amănunte, pretextând că nici el nu ştie mai mult. "La urma urmei, n-ai făcut nimic rău!... Dar trebuie şi ei să întrebe, ştii cum e!..." De-atunci, n-am mai dat de el până nu s-a terminat ancheta. Aveam să aflu mai târziu ce bănuiam mai demult, că era "ciripi­tor".

Nu m-am dus în ziua în care fu­sesem chemată şi nici n-am spus fa­miliei ce mi se întâmplă. Trecuse o săptămână şi nu primisem altă invitaţie. Dar, în scurt timp, am primit un telefon. Era vocea unui bărbat, care s-a recomandat "Georgescu". Şi atât. L-am întrebat depre ce e vorba, că nu reieşea din invitaţie. I-am mai spus că nu am venit, pentru că am crezut că e o greşeală sau ceva în legătură cu buletinul. "Nu, nu e vorba despre asta, trebuie să îmi răspundeţi la câteva întrebări, nu durează mult, avem ceva de lămurit, vă aştept", mi-a explicat, foarte politicos, Georgescu.

Trebuia totuşi să vorbesc cu ai mei. L-am luat deoparte mai întâi pe bunicul. Avea nu numai experienţa războiului, ci şi pe cea amară a puşcăriei politice comuniste. Mi-a spus: "P-ăştia trebuie să-i minţi cu sânge rece. Ce ai declarat la început, pe aia să mergi, indiferent cu ce te ameninţă. Să nu-ţi fie frică. Nu tremuri, nu plângi. Or să-ţi întindă multe capcane, or să-ţi spună multe minciuni, ca să scoată de la tine ce vor ei. Îl iei pe «NU» în braţe! Să nu cedezi, pentru că nu ai de ce. Că avem rude în străinătate? Ei, şi, câţi nu au? Ăia n-au făcut nimic împotriva regimului. Au plecat după bani!".

A venit şi ziua "Z". Georgescu mă informase că trebuie să intru la Miliţia din Eforie şi să îl aştept să coboare, că mă ia el de-acolo, "ca să nu mă rătăcesc pe culoare". Am văzut, în semiobscuritatea holurilor vopsite în cenuşiu deprimant, silueta măruntă a unui bărbat cu părul creţ, tuns scurt şi cu ochelari de vedere cu lentile fumurii. A venit ţintă la mine, ca şi cum ne cunoşteam de-o viaţă, mi-a întins mâna, prezentându-se, simplu, "Geor­gescu". M-a rugat să-l urmez în birou. O cameră mică, unde stătea numai el. După ce mi-a spus că pot să comand câtă cafea vreau şi că pot să fumez, am început o conversaţie jovială, despre lume şi viaţă. Testa în ce ape mă scald şi voia să creeze atmosfera de fami­liaritate care să îndemne la confesi­uni. Mi-a spus că trebuia să răspund "sincer şi fără ocolişuri" la nişte între­bă­ri "despre nişte persoane pe care le cunosc foarte bine". "Vreau să verific dacă toate astea de-aici sunt ade­vărate", ca şi cum eu aş fi fost singura în care avea încredere.

Trecem la primele întrebări şi mă lămuresc, în sfârşit, care e ţinta lui Geor­gescu. E una mică, obscură, ino­fensivă. Era vorba despre o cunoştinţă de familie, fără nici un "antecedent" contra regimului, dar care aspira să plece în străinătate. Rămân uimită, stupefiată de încrengătura prin care se ajunsese tocmai la mine, ca să... ce? Să dau, eventual, nişte amărâte de declaraţii împotriva acelei persoane pe care o urmăreau ei zi şi noapte şi care nici măcar nu făcuse vreun demers oficial să plece din ţară, fie şi într-o excursie? Pe măsură ce Geor­gescu încearcă să mă convingă că M.L. (persoana în cauză) e un ade­vărat pericol social, un potenţial "duş­man al poporului", îmi dau sea­ma de am­ploarea bolnavă a de­mer­su­lui: nod în papură, cu orice preţ, sub orice formă, ca să fabrice motive de hăi­tuire.

Trecuseră vreo trei ore de flecăreală - tactică de a-ţi obosi vi­gi­lenţa -, Georgescu îşi ceru scuze şi-mi spuse că se întoarce într-un sfert de oră, că are ceva de rezolvat, şi mă roagă să rămân în birou. Lasă dosarul pe masă, închis. Aha, vrea să mă testeze dacă o să scotocesc prin el. Era la mintea co­coşului că lăsase, cel puţin, semne pe undeva, ca să-mi detecteze mişcările în lipsa lui... Sfertul acade­mic a trecut, Georgescu se întoarce şi pare mulţu­mit că mă găseşte în ace­laşi loc. "Te-ai plictisit?" Îi spun că nu.

Anchetatorul reîncepu tirul între­bărilor din care reiese că vrea să-l în­vino­văţească pe M.L. Nu-mi dădu nici un nume, pentru moment (mi-a dat la sfârşit o parte din ale celor care "ciripiseră" vrute şi nevrute), ci numai ce conţin declaraţiile. Simţeam că se enervase. Nu reuşea să stoarcă ce-i trebuia de la mine. Nici n-aveam cum să-i fac pe plac, decât dacă aş fi minţit. Voia probabil să-i spun că persoana pe care o urmărea "complota" ca să iasă din ţară. La un moment dat, mă ia tare, spunându-mi că are informaţii că şi eu urma să fac la fel. I-am zis că, atunci când mă voi hotărî să părăsesc Ro­mânia, am s-o fac legal, cu acte în re­gu­lă, nu pe ascuns. Voia să mă sperie. "Ştii ce înseamnă Occidentul? Te-ai gân­dit că te-ar putea vinde acolo sau că te-ar putea pune să te prosti­tuezi, măi, fato?"

Mă încearcă râsul de isteria lui, pe care nu şi-o mai poate as­cunde. Începusem să amorţesc, iar stre­sul îmi dădea târcoale. Mi-am spus că trebuie să rezist, că nu are ce să-mi facă, pentru că nu deţin "secretul absolut" despre insignifiantul caz al lui M.L., ajuns la proporţii apocaliptice în mintea securiştilor. "N-o să-ţi faci norma cu mine, Georgescule", mi-am spus. Revine în birou, mai trec cinci minute şi pe uşă apare o zdrahoancă, cam de 1,80, care semăna cu un gardian de la puşcăriile de femei, cum văzusem în filmele occidentale. Mi-am dat seama unde dispăruse Geor­gescu. Securista mă salută cu ră­ceală şi se uită cu subînţeles la Geor­gescu, iar el îi răspunde la fel. "Dacă nu iese nimic, trecem la...", îi spune zdrahoanca lui Georgescu, apoi se răsu­ceşte pe călcâie şi iese, închizând uşa cu putere, dar fără s-o trântească. Voia probabil să mă intimideze.

I-am cerut voie lui Georgescu să dau un telefon, s-o anunţ pe mama că vin mai târziu. Voiam să-i dau de înţeles anchetatorului că cei "din afară" ştiu de soarta mea. Eram urmărită pas cu pas, de când cu ancheta, îi recunoşteai de la o poştă indiferent cum se deghizau. Pe cei mai mulţi îi trădau detaliile vestimentare: pantofi negri cu liră şi şosete albe. În rest, mai schimbau pe traseu o şapcă sau o pereche de ochelari. Aveam deja ochiul format. Odată, l-am găsit pe unul chiar în scara blocului. Mă aştepta să ies, să mă preia, pentru că urma să mă duc la Georgescu.

După vreo şase ore de interogatoriu, în care Georgescu nu reuşise să obţină mai nimic de la mine, eu reuşisem, în schimb, să îl fac să-mi "încredinţeze" câteva nume ale "turnătorilor" din dosar. Unii dintre ei ne intrau în casă, ca buni prieteni... Am cerut voie să merg la toaletă. M-a însoţit şi a rămas la uşă, să mă aştepte. Am intrat într-o cabină. O pală de vânt a făcut să se trântească uşa unei alte cabine. Când am ieşit din cea în care eram eu, Georgescu intrase în toaleta femeilor şi era jumătate aplecat pe fereastră, privind în jos, în curtea interioară. Când m-a văzut, a respirat uşurat. Crezuse c-am sărit de la fereastră, de frica lor...