x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Pâinea nu mai are acelaşi gust"

0
Autor: Ionela Gavriliu 18 Sep 2009 - 00:00
Anca M. avea 36 de ani în 1989 şi lucra la Fabrica de pâine "23 August" din Bucureşti. În septembrie 1989 a născut cel de-al doilea copil şi s-a descurcat cu banii pentru cheltuielile cu doctorii prin sistemul "roata", un fel de CAR între prieteni. Pe lângă multele schimbări pe care le-a trăit în­cepând cu acel an, cel mai mult resimte gustul diferit al pâinii.

"Nici nu mai vreau să-mi amintesc ce-am păţit când mi-am născut copilul. La cel dintâi, a trebuit să plec cu troleibuzul spre maternitatea Giuleşti, iar la cel de-al doilea, din 1989, simţeam că pleznesc şi nu mă băga nimeni în sea­mă. Plus că aveau nişte paturi pe care n-am să le uit toa­tă viaţa, foarte înalte, de parcă fe­mei­lor cu burta la gură le mai arde să se coţopăne pe treapta aia de la pat şi să sară. Era ca şi în ziua de azi, cu pile, cu bani. Pentru că nu aveam posibilităţi deosebite, am năs­cut cu moaşa, doar dacă dă­deai mulţi bani venea doctorul să te asiste. Eu abia făcusem rost de bani din «roată». Ne strân­geam câteva colege, şapte-opt, zece. Puneam lunar o sumă mică şi luam fiecare, cu rân­dul, suma mare rezultată. Dacă eram zece fete, pu­neam lunar câte 200 de lei, iar o dată la 10 luni luam fiecare 2.000 de lei.

Aşa plecam în concediu de obicei şi ne permiteam mai multe lucruri aşa. Tot prin roată mi-am luat mobilă, dormitorul, maşina de spălat. Nu exista ca cineva să nu se ţină de cuvânt şi să nu mai dea banii. Erau oamenii mai cinstiţi şi mai de cuvânt decât azi. Şi nici săraci nu eram, că ne descurcam şi ajungeam ca, până la urmă, să ne luăm o casă, plăteam rata la apartament 500 de lei, iar salariul meu era 1.500. Nu uit nici părţile rele, cum stăteam la coadă la lapte, mai ales că aveam un copil mic, cum mă trezeam la 5:00 dimineaţa şi puneam sacoşa cu sticlele de lapte la rând, şi mă în­torceam peste o vreme, când des­chi­dea. Şi cum erau alţii care intrau în faţă şi-i vedeai, deşi tu stătuseşi ore în şir la rând, treceau ore bune până să iei lapte.

În 1989 lucram la Fabrica de Pâine «23 August» sau Plevnei. Am avut noroc că am lucrat 24 de ani în această fa­brică pe diverse posturi şi am rămas cu mulţi prieteni. În Bucureşti erau opt fabrici de pâine, iar Plevnei era o fabrică mare, care avea de toate: patru secţii, brutărie, moară, ma­gazie. Procesul era următorul: se frământa pâi­nea în malaxoare uriaşe, se punea pe bandă la crescut, apoi cocătorul o cresta şi apoi era ştanţată. Cei de  fabrica «Dâmboviţa» aveau un «D» ca semn, cei de la «Spicul» aveau un «S» şi par­că noi aveam A. Lângă aceste semne apărea şi data, aşa că puteai controla calitatea.

Reţeta era respectată cu stricteţe, iar CTC-istul făcea controale peste controale. La capătul benzii de coacere, pâinea era amba­lată. Reţeta era relativ simplă, dar pâinea ieşea foarte bună: apă, făină şi drojdie. Acum se pun mulţi amelioratori în pâine şi nu mai are acelaşi gust. Vara aveam probleme, că pâinea putea face mezentericus, o bacterie care făcea pâinea cleioasă, dar dacă spălai ustensilele cu oţet şi aveai grijă, nor­mele erau respectate. Fabrica noastră era veche, aşa că toate procesele se ro­daseră, intraseră într-un firesc al lor. «Berceniul» şi «Titanul» erau mai noi.

Printre specialităţile noastre erau foile de plăcintă, pati­seria în general, şi ceva ce nu avea nimeni în Bucureşti: biscuiţii pentru armată, erau făcuţi ca un fel de pâine, dar de forma biscui­ţilor obişnuiţi, dreptunghiulari, şi se uscau, nu mucegăiau. «Spicul» era specializat pe paste făinoase, parcă foloseau făină 500 pentru ele. «Titan» avea secţie de pufuleţi. Am văzut cum se fac, era o pastă cu mălai în nişte ma­laxoare uriaşe, dar nu-mi mai amin­tesc procedeul exact. Mai făceau sticsuri, fulgi de porumb.

O dată pe lună ne întâlneam, re­prezentanţi de la toate fabricile, şi ve­rificam mostrele de făină şi de pâine. Exista făina etalon 650. Ca să vezi cât e de albă făina, se făcea proba cenuşii: se punea în nişte case de porţelan făină, se băga la cuptor la temperaturi foarte ridicate şi cenuşa era anali­zată. Mai era şi o altă probă, netezeai cu o lopăţică făina şi apoi băgai în apă o cantitate. Acolo vedeai clar culorile, care are mai multă tărâţă, care e mai gălbuie, care mai cenuşie. 000 este făina ideală pentru patiserie. Sau 400, o făină impecabil de albă, ca să iasă cozonăcelul frumos."

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de