"Polonezele ştiau că româncele sunt hoaţe"

În vara lui 1989, Mariana avea 21 de ani şi, pentru a treia oară, rata intrarea la Facultatea de limbi străine.

"Încă din liceu eram hotărâtă să dau la filologie prin două limbi străine. În 1989, Ministerul Învăţământului a dat o circulară prin care se spunea că nu se mai poate da examen la două limbi străine pentru a intra la Facultatea de Filologie şi că e obligatoriu examenul la Literatura română. Erau trei examene în total, celelalte două erau la o limbă străină şi la gramatică.

Eu tot liceul am visat să fiu studentă la franceză-latină şi, când am aflat de circulara aia, mi s-au tăiat aripile. Nu în­văţasem la literatură pentru ad­mi­tere, citisem doar ce îmi plăcuse, şi la examen am luat 5 sau 6, insuficient pentru a intra, chiar dacă luam 9-10 la celelalte. În 1989, la «latină principal» erau 7 locuri şi 15 concurenţi pe un loc. Eu am luat 9,85 la latină, 8,50 la gramatică, iar la literatură, unde nu citisem nimic, 3. Atunci mi-am luat gândul să mai dau la facultate, dar în '90 s-a revenit la vechea formulă, am dat admitere la franceză şi latină şi am intrat în prima jumătate a listei.

După ce am picat atunci, în '89, am mers la mare, la Eforie Nord, la hotelul Belona, de lângă faleză, considerat ca având condiţii foarte bune. Făceam plajă la nudişti, unde veneau po­lo­nezele cu tot felul de săpunuri, deodorante, ţigări, haine, creme mai bune şi mai ieftine decât cele româ­neşti. Ştiau şi ele că româncele sunt hoa­ţe; stăteau cu hainele scoase la vânzare legate unele de altele cu elastic şi nu le dădeau din mână decât atunci când dădeai banii.

Cremele şi şampoanele le ţineau lipite de cearşafuri. Le cumpăram fără să mai conteze prea mult cum miroseau, pentru că la noi deja nu se mai găseau Farmec 16, 86 şi Favorit, care miroseau bine. Mâncarea era proastă, iar ca să mănânci o friptură cu cartofi prăjiţi era foarte scump. La restaurantul hotelului erau mereu în meniu ciorba de legume şi peştele cu orez. Vara mai era cum mai era, te relaxai, dar am fost atunci, în '89, la mare şi de 1 Mai. Erau câteva garnituri care plecau din Gara de Nord în noaptea dinspre 30 aprilie spre 1 mai. Era aşa o îmbulzeală, că erai fericit dacă reuşeai să intri pe geam în tren.

Pe vremea aia, toate cârciumile erau închise de 1 Mai şi trebuia să îţi faci provizii de acasă. Cumpăram vermut «Mamaia» pentru fete, coniac «Bastion» pentru băieţi şi ţigări «Dacia», cu filtru de hârtie şi mai ieftine sau «Golf» şi «Cişmigiu», mai scumpe. În îmbul­zeala din tren, sticlele s-au spart peste haine şi ţigări. Am lăsat ţigările la uscat pe balcon, la hotelul Slatina, unde stăteam, undeva între Neptun şi Olimp. În cameră, era un frig infernal şi noi nu aveam nimic de băut, iar ţigările căpătaseră arome ciudate. Sigurul mod în care ne puteam încălzi era să facem un duş fier­binte. Era frig şi ploaie şi am stat în cameră două zile şi două nopţi şi am jucat whist şi rents, pe porunci. Ascultam atunci la un casetofon Glenn Medeiros, Chris Isaak şi Black. Poruncile erau, pentru grupa de fete, să le facă rost băieţilor de deodorantul «Denim», iar pentru băieţi, să le facă rost de «Impulse».

Dar, înainte să ajungem la mare, am mai avut o surpriză cu trenul. Am văzut că ne-am oprit la Me­d­gi­dia şi că nu mai plecăm, iar la un moment dat am întrebat pe geam ce se întâmplă. Aşa am aflat că ul­ti­me­le două vagoane din tren rămâneau în Medgidia şi că următorul tren spre Constanţa era un personal care venea peste patru ore.

Când s-a terminat concediul, am revenit la serviciu; munceam la o magazie, unde făceam bonuri de in­trare/ ieşire la ţevi, profile din alu­mi­niu, tablă etc. Era ceva total ne­po­trivit cu pregătirea mea, dar nu aveam ce face. După serviciu, mer­geam la meditaţii la latină şi fran­ceză, de două ori pe săptă­mâ­nă, şi câ­teodată la teatru. Am văzut în anul ăla «Cameristele», «Dia­vo­lul şi bu­nul Dumnezeu», «Yvonna, prin­ci­pesa Burgundiei». La cinema nu prea mergeam, oferta de filme era jal­nică, iar cinematografele de pe bu­levardul Kogălniceanu erau nefrecventabile. Venea lume proastă, care îţi scuipa seminţe în cap, iar pe la pi­cioare mai apărea câte un şobo­lan.

Uneori, după serviciu, mergeam şi mă aşezam la coadă, la magazinul de lângă locul de muncă. Am stat o dată la coadă la ness, se auzise că e destul pentru toată lumea. Apoi, după o vreme, a venit cineva şi a zis că mai sunt doar 20 de cutii, iar noi eram peste 100 la coadă. Oamenii s-au panicat, s-au înghesuit şi au spart vitrina, iar eu, fiind prima de lângă geam, m-am tăiat în cioburi şi nici nu am mai apucat ness. În alimentara aia, unde de obicei se gă­seau numai pungi de creveţi şi o slă­nină râncedă, pe care nu o cumpăra nimeni niciodată, după revoluţie am vă­zut pentru prima oară unt la ca­lup şi ficat congelat. Mă uit în spa­te şi nu îmi vine să cred ce am trăit."