Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mă numesc Teodora Marinescu, iar în 1989 eram încă la vârsta adolescenţei. Îmi aduc cu plăcere aminte de acele clipe, întrucât mi-am descoperit talentul, înclinaţia spre muzică. Talentul, dorinţa de a mă afirma în această societate prin melodii consacrate ale vremurilor trecute făceau parte din viaţa mea.
Acest talent a fost descoperit de tatăl meu, care, deşi bolnav, era nevoit să îmi suporte zilnic vocalizele, trebuia să mă aplaude şi să îmi adreseze numai cuvinte de laudă, deoarece simţea bucuria din ochii mei de copil, din zâmbetul meu sincer şi pur. Ceea ce îmi stârneşte şi acum râsul, este faptul că nu fredonam nici o melodie fără a mă îmbrăca în rochiile mai elegante ale mamei sau fără a mă încălţa în pantofii ei cu toc înalt, care îmi erau destul de mari. Şi cum microfon nu aveam, improvizam eu unul: mătura. Toate aceste idei năstruşnice nu denotă decât imaginaţia unui copil naiv, inofensiv, dar destul de creativ.
Aceste combinaţii vestimentare, cântecele soliştilor preferaţi şi aplauzele tatălui meu mă făceau să mă simt ca şi cum mi-am atins visul cu ochii, o adevărată artistă. Însă, despre acest ideal aveam să îmi dau seama mai târziu. Revenind la ceea ce însemna pentru mine muzica, tata s-a gândit că eficient ar fi să luăm în serios calităţile mele şi să nu îl mai privim doar ca pe un pasaj efemer al copilăriei. Poate... cine ştie? Cu ajutorul unui profesor cu experienţă în domeniu, voi reuşi să-mi aprofundez cunoştinţele, iar muzica să nu ramână pentru mine doar o pasiune, o amintire. Cert este faptul că mă pasionau muzica, teatrul, şi nu doream să mă afirm prin muzică doar pentru a ieşi din anonimat.
Am urmat cursuri la şcoala Populară de Arte, îmi plăcea, mai ales că, la un moment dat, plecam destul de des în diferite oraşe ale ţării pentru a participa la evenimente şi concursuri. De acum eram deja mare. Una dintre competiţiile pe care mi le amintesc cu amuzament este cel de la Focşani, intitulat "Să cânte România!".
A avut loc în vara lui '89, mai precis în luna iunie.
Poate că acesta a fost şi unul dintre cele mai importante concursuri pentru mine, deoarece concurenţa era destul de mare, venind participanţi din toate colţurile ţării, iar emoţiile erau pe măsură. Am interpretat cântecul "Tăcutele iubiri", care îi aparţinea Evei Kiss. O dată ajunsă pe scenă, am observat că nu reuşeam să îmi stăpânesc emoţiile, vocea îmi tremura, iar pe la mijlocul cântecului, văzând-o pe sora mea - care se afla acolo pentru a mă susţine - am uitat cuvintele, astfel încât am fost nevoită să improvizez.
Nu am câştigat concursul, însă optimismul de care dădeam dovadă, perseverenţa, m-au ajutat să reuşesc în cadrul altor competiţii.
Cred că această atracţie faţă de artă mi-a fost împărtăşită chiar de tatăl meu, cu care mergeam foarte des la Teatrul de Revistă, unde mă aşezam mereu în primul rând pentru a-i revedea pe artiştii de valoare, de prim-rang ai vremurilor.
Izabela Marinescu (studentă la Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir" din Bucureşti)
Citește pe Antena3.ro
