Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ladislau Buda, zis Laci, din Oradea terminase în iulie liceul şi avea în plan să-şi continue studiile, doar că nu i-a ieşit din prima, ratând examenul din vară, când erau 12 inşi pe un loc. L-a trecut în toamnă, când au fost, tot pe un loc, 14.
"Nu am intrat vara la Construcţii în Timişoara, că erau 12 pe un loc, aşa că urma să plec în armată. Cum voiam să intru la facultate, dar şi ca să scap de armată, investigam unde au rămas locuri mai multe pe toamnă. În Timişoara (oraşul care mi-a plăcut), la Mecanică Agricolă rămăseseră 9 locuri, la Craiova la Energetică parcă 42 şi la Ploieşti 144. Mă gândeam la Craiova, că doar nu era să dau la Ploieşti. Acolo era Petrol şi Gaze. Aveam şi noi în liceu o clasă cu specializarea «petrol şi gaze», dar părea un fel de clasă specială. Aşa că, din start, Petrol şi Gaze era exclus.
La începutul lunii septembrie am fost chemat la recrutare ca să mă repartizeze la o unitate. M-au chemat la 6:00 dimineaţa şi abia la 3:00 după-amiază m-a chemat ofiţerul în birou. Mi s-a spus că trebuie să mă prezint parcă în jur de 18 septembrie la Mihail Kogălniceanu. Iniţial m-am bucurat tare, că şi în Bihor este o asemenea localitate, dar mi-a spus ofiţerul: «Nu, nu cel de aici, ci din Constanţa». La Infanterie. Şi atunci am spus ofiţerului: «Acolo să mergeţi Dumneavoastră!» (fratele meu a făcut armata la Canal, plecat de la aceeaşi unitate...). Ei, am luat repartiţia, am plecat acasă, l-am sunat pe prietenul meu Zoli şi i-am spus: «Trebuie să mergem la sigur!
Mergem la Ploieşti să ne inscriem, că altfel ne mânâncă Canalul». Acasă, doar am făcut un duş şi-am luat dosarul de înscriere. Nici vorbă de vreun bagaj, că urma să ne întoarcem din Ploieşti cu următorul tren spre Oradea. Am luat ceva şniţele pe drum şi ne-am dus în gară, aveam seara celebrul accelerat Satu Mare-Bucureşti. Mai există şi acum, doar că nu mai este aşa aglomerat. Evident, nu am prins loc. Am plecat în aceeaşi zi cu recrutarea, grăbit. Impulsionat de ofiţerul care-mi zâmbea şi mă lămurea că trebuie să merg la Constanţa, am ajuns la Ploieşti. Căci el - ofiţerul zâmbitor - m-a determinat să mă înscriu la IPG.
Am ajuns foarte obosit la Ploieşti, că am mers o noapte numai în picioare, iar când am ajuns în curtea Institutului ne-am dat seama că mai aveam de stat în picioare. Mult. În faţa cabinetului medical era o coadă imensă. (Înainte, orice înscriere la facultate trebuia să fie precedată de vizita medicală la cabinetul Universităţii sau a Institutului... ceva banal, care se încheia cu o declaraţie pe proprie răspundere că nu suferi de vreo boală psihică.) Am stat aproape două ore şi, când am zis că-s gata, îmi spune asistenta: «Ok, ai terminat cu vizita medicală, poţi să mergi la proba sportivă». «Ha??? Şi aceea ce mai e?»
Nu ştiam că atunci încă se dădea proba sportivă ca probă eliminatorie. Era alergare - 1 km - şi aruncarea mingii medicinale. Era cumplit de cald... vreo 38 de grade şi eram şi foarte obosiţi, călătorind cu trenul toată noaptea, în picioare, şi stând la rând la cabinetul medical. Şi nici n-aveam echipament, eu eram în reiaţi, cămaşă, pantofi eleganţi, ce mai! Ca pentru înscriere. În fine, pentru o bere, omul de serviciu al sălii de sport ne-a dat echipament. Eu port 44 la pantofi şi am primit 42... cel mult 43. Îmi stăteau degetele ca la o acvilă. Şi cred că am ajuns la proba sportivă în jur de 1:00 sau 2:00 după-amiaza. Era cald tare.
Am aruncat mingea mai mult de ură, aşa că fără probleme am dat-o peste limita cerută, dar eram speriat de alergare. Mai ales că am văzut la grupul dinaintea mea cum le-a spus la 3-4 inşi: «Nu aţi trecut proba, ne vedem la anu'». Eu am crezut că era doar aşa, să fie. Aşa că i-am spus lui Zoli - care era mult mai bun decât mine, el fiind la «orientare turistică» (ceva alergare prin păduri, cred), să stăm undeva, la mijlocul grupului, pe locurile 10-15, să ne încurajăm unul pe altul, să nu fiu nevoit să trag de mine, ca să mă ţin eu după el.
Chiar de la start, ne-au ieşit calculele: eram în mijlocul grupului de 25 - el primul, eu ultimul!!! Că toţi au plecat ca din puşcă. Eu pornisem ca pentru o cursă de 1 km, ceilalţi au ţâşnit ca pentru un sprint de 50 de metri. Eu, văzând că la prima tură sunt pe ultimul loc, am început să alerg mai tare. Şi, în cele 5 ture, i-am întrecut pe ceilalţi alergători, unul câte unul.
Eram deja liniştit în ultima tură, ştiam că n-au cum să mă respingă. Aveam limba scoasă de măturam terenul cu ea. Iar pe ultimii 50 de metri eram cam terminat. Asta până nu am văzut unul mai gras în faţa mea, la vreo 20 de metri, cum alerga liniştit, parcă fără nici un efort. M-am înfuriat. Cum, eu mor de oboseală, gâfâi şi omul meu lejer, la pas alergător, e tot în faţa mea?! Aşa că mi-am tras toată suflarea şi, pe ultimii metri, l-am depăşit. Eram megasatisfăcut, asta până să aud cum spune profesorul de sport, cu cronometrul în mână: «Mai ai o tură!». Voiam deja să protestez, doar că grăsuţul meu, lejer, a răspuns el primul: «Da, ştiu!». Până la urmă, el a fost singurul respins din grupul nostru, săracul. Că nu era suficient să ajungi, trebuia să o faci într-un timp, nu mai ştiu cât. Iar pe Zoli... nu l-am văzut de la start până la final.
După asta, înscrierea propriu-zisă şi examenul au fost floare la ureche. Printr-o inginerie, ne-am înscris în 5 minute. Am reuşit să ne strecurăm dosarele sub teanc, că văzusem că alea de dedesubt se trag şi am fost chemat imediat la verificat. Dacă-l puneam deasupra, în ordinea sosirii, probabil că mai stăteam şi pe-acolo câteva ore. După înscriere, am aflat că eram 14 pe loc... mai mulţi decât la Timişoara, în prima sesiune. Cred că cea mai mare concurenţă din istoria Institutului." Laci a luat examenul şi-a terminat la timp facultatea - în 5 ani, nu în 10 sau în 7 -, cu bursă de merit.
Citește pe Antena3.ro
