x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Revelionul ospătarilor

0
Autor: Cristinel C. Popa 07 Ian 2009 - 00:00

Până în 1990, anual, în seara de 7 ianuarie, colectivele de ospătari de la restaurante şi şefii lor se întâlneau la Revelionul ospătarilor. După Revoluţie, acesta a devenit o amintire. Petrecerea de atunci era specială prin tarifele mici şi produsele foarte bune oferite.



Pentru că ştiau de acest Revelion special, "pieţarii", adică taximetriştii ilegali, se înfiinţau încă de la miezul nopţii pentru a-i transporta pe ospătarii cheflii către casele sau restaurantele lor. Aceştia câştigau bine şi erau înstăriţi pe atunci, pentru că bacşişul era gras.

Ospătarii soseau cu taxiurile, îmbrăcaţi cu toţii în cele mai frumoase costume, cu cravată, în timp ce soţiile sau colegele lor purtau rochii elegante. Breasla era una respectată; însă în unele cazuri, ca şi gestionarii de magazine, cei care în general serveau la restaurante etalau un uşor aer de supe­rioritate, ca să nu spunem că unii erau chiar zbiri pe moşia statului – unităţile de alimentaţie publică, cum se chemau pe atunci. Ineditul consta în faptul că erau mulţi care plecau la sau de la petrecere direct la serviciu.

Vremuri boeme, mult diferite de ce se întâmplă astăzi. La Iaşi, o astfel de petrecere era organizată la cantina muncitorească CFS, ce rămânea aranjată de la Revelionul adevărat. La petrecere, şefii de restaurante mascau o oarecare bunăstare. Se serveau vinuri fine, nu în sticlele de trei sferturi în care se găseau în mod obişnuit, ci ascuns în sticle de un litru, ca pentru muncitori de rând. Nu lipsea vodca şi vinul spumant în loc de şampanie.

Oamenii se distrau mai abitir ca niciodată, mâncau de toate, inclusiv sarmale, şi beau ca tătarii. Dar, spre deosebire de Revelionul obişnuit, la petrecerea ospăta­rilor nu lipsea Pepsi, băutura atât de căutată atunci. Şi nici cuvântările încurajatoare ale şefilor care, la începutul sindrofiei, ţineau câte un speech în care îi îndemnau pe subordonaţi către noi succese în activitate.

"Cei care serveau de obicei în restaurante erau în acea noapte cei serviţi. Revelionul nostru, al ospătarilor, care avea loc la 7 ianuarie, se organiza la cantina CFS (Combinatul de Fibre Sintetice), pentru că, unitatea fiind foarte mare, avea o cantină enormă, cu peste 2.000 de locuri", povesteşte ospătarul Şerban Liliac, acum şef de sală la restaurantul Select. "Pe ­atunci se lucra, ospătarii nu primeau liber pentru Revelionul de pe 7 ianuarie.  

De exemplu, unii aveau noroc să nu fie de serviciu în seara aia, întrucât noi o zi lucram, alta nu. Ceilalţi, care munceau, terminau slujba puţin mai devreme, că şeful închidea restaurantul mai devreme cu o oră, două, ca să avem timp să ajungem acasă, să ne aranjăm pentru Revelionul ospătarilor. Unii veneau şi cu soţiile. În acea perioadă şi pe mine mă însoţea nevasta, că erau mai mari copiii.

Acolo, la cantina CFS, alături de noi venea toată conducerea ICSAP, deşi şefii făceau şi Revelionul normal de pe 31 decembrie, când noi eram obligaţi să lucrăm. Când ajungeam, directorul ICSAP ne ura bun venit, un nou an cu spor, apoi ne aşezam în sala aceea lungă pe unităţi alături de şeful nostru, fiecare cu cârciuma lui, cu gaşca lui.

Era o seară exact ca de Revelion, cu diferenţa că petrecerea nu se organiza la 31 decembrie. Totul era împodobit, erau brazi, sala rămânea ornată de fapt de la petrecerea obişnuită. Dacă era nevoie, se mai puneau câteva ghirlande. Se pictau geamurile cu brazi, se desena o săniuţă, simboluri ale iernii şi ale sărbătorilor.

Erau şi atunci pocnitori foarte multe, nu ştiu de unde se obţineau. Unele se găseau la ăştia de la stradă, le făceau ei probabil. Dar erau unele mult mai puternice, pe o ţeavă găurită într-un loc se turna carbid cu apă şi, după ce fermenta un pic, se dădea foc. Efectul era unul ca de tun. Atunci, de faţă cu toţi grangurii mai mari era o mică abţinere şi în comportament, trebuia să fim puţin mai atenţi noi, ospătarii, pentru că era toată conducerea şi şefii mari ai noştri, cu toate că alături de ei noi mai stătusem la câte un şpriţ de multe ori.

În ce priveşte petrecerea, meniul era unul tradiţional şi la noi, la Revelionul ospătarilor, cu sărmăluţe, cu gustare, cu de toate. Fiecare plătea cât costa, dar era un preţ mult mai mic decât cel de la Revelioanele obişnuite. Erau şi preţurile mici, de cantină, adaosul nu era mare, iar meniul ieşea foarte ieftin, cam la jumătate de preţ. Era o masă ieftină şi mai bună decât a comuniştilor de rând. Uneori mai primeam şi produse care în mod obişnu­it nu prea se găseau. Dar cât poţi să mănânci?  Mai ales că era lumea sătulă după Sfântul Ioan.

Chiar dacă erau unii puţin mai reţinuţi, toată lu­mea ieşea la dans, era formidabil. Pe la orele 3:00-4:00, cei care trebuiau să fie la serviciu dimineaţa se pregăteau de muncă şi mergeau direct acolo. Nu prea beam dacă a doua zi urma să fim la serviciu. Dar ne bucuram pentru faptul că eram împreună toţi colegii. Veneau şi urători, chiar dacă trecuse vremea uratului. Ştiau că e Revelionul ospătarilor şi că vor face bani, că ospătarul e darnic din fire, el ştie să dea, pentru că şi primeşte. Uneori mai venea şi câte un barosan de la partid, chiar şi secretarul PCR pe judeţ. Stă­teau cu şefii noştri de la ICSAP la masă. Prim-se­cretarul Maria Ghiţulică a fost parcă o dată.

Se ştia că e frumos, că e mâncare foarte bună şi veneau şi politrucii. Se cronometra trecerea de la un an la altul, exact ca într-o noapte obişnuită de Revelion, deşi era un fel de simulare. La un moment dat sosea şi Moş Gerilă şi ospătarii înconjurau bradul pentru a se trage în poze cu colegele lor. Mai apoi, Revelionul ospătarilor a fost luat drept model şi de taximetrişti şi muzicanţi.  Majoritatea celor care lucrau la ICSP erau tineri, cam 80% aveam până în 30 de ani. Şi erau şi bărbaţi şi femei, uneori chiar jumătate-jumătate. Cei mai în vârstă erau angajaţii din bucătărie ori secţii.

Primă nu luam de sărbători, dacă lucram în noaptea de Revelion primeam câte ceva de la şefi. Eram însă buni ospătari, eram pregătiţi, nu se angajau decât cu şcoala economică sau cu şcoala de ospătari. Eu am participat la toate concursurile pentru ospătari, din 1980 până în 1989, se organizau împreună cu OJT-ul. Se făcea o probă de rezistenţă, te puneau să duci tava pe care erau cafele şi pahare urcat pe nişte bârne ori printre jaloane, iar la sfârşit se măsura cât ai vărsat. Că erau paharele gradate. Şi nu trebuia să le scapi. Eu am câştigat locul II. Înainte de proba asta, trebuia să faci 3-4 ture mari de stadion. După o jumătate de oră te schimbai şi nu-ţi mai simţeai picioarele. Pe atunci, chelnerii aveau condiţie fizică. Concursurile se organizau la Tuşnad sau la Predeal şi veneau toţi comercianţii. Ospătarii erau slabi-slabi. Pe vremea aia nu erau ospătari cu burtă! Cei graşi, lucrătorii mai în vârstă, erau trecuţi în spate, la magazie, sau erau «retrogradaţi» la bar".
Citeşte mai multe despre:   revelionul,   ospătarilor,   osp

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de