x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Revoluţia Română – în direct din Coreea de Nord (II)

0
Autor: Serban Cionoff 21 Dec 2009 - 00:00


Miercuri, 20 decembrie 1989, a fost prima zi a "vizitei de documentare şi de schimb de experienţă" pe care Cornel şi subsemnatul o efectuam în RPD Coreeană în calitate de reprezentanţi ai ziarului "Scînteia tineretului" (or­gan central al CC al UTC).

Curios lucru, pe toată perioada vizitei, nu am făcut nici o vizită în redacţia ziarului-gazdă şi nici n-am avut o întâlnire cu colegii noştri. De fapt, nici măcar numele ziarului confraţii noştri nu s-au sinchisit să ni-l deconspire. Nici nu era nevoie! Programul era alcătuit în aşa fel, încât numai despre un schimb de experienţă nu putea fi vorba.

Nu s-ar putea spune însă că nu am avut ce învăţa din experienţa tovarăşilor nord-coreeni! Dimpotrivă, din felurite mici întâmplări, "fapte diverse", deduceam, fără greutate şi fără greş, la ce stadiu de alienare putem să ajungem urmând exemplul înaintat al strategiei politico-educative din ţara "Marelui Conducător".

De exemplu, vizitând fâşia de pământ sacralizată ca fiind locul de naştere al Marelui Conducător - un fel de Scorniceşti al lor -, n-am avut de lu­cru şi, văzând că mi s-a desfăcut şiretul, am dat să pun piciorul pe un bolovan. Hua, şeful grupului de jurnalişti-colegi care ne însoţea, a sărit ca ars:
- Tovarăşu'! Luaţi, vă rog, piciorul! După care, văzând mutra mea consternată, mi-a explicat, luând o ţinută şi o dicţie marţială:
- Pe acestă piatră a stat, pe când era copil, Marele Conducător atunci când tatăl său l-a învăţat ura faţă de imperialiştii japonezi.

Instantaneu, mi-a venit în minte o povestioară a lui Jaroslav Hasek, care îi plăcea atât de mult  domnului Jean Grossu, admirabilul traducător al părintelui Soldatului Svejk.
Era vorba despre un ins care, după mai multe pahare de bere, s-a aşezat la umbra unui falnic stejar, dar a fost amarnic afurisit pe motiv că a profanat un arbore sub coroana căruia s-a odihnit eroul neamului, Jan Zizka.
"- S-o fi odihnit el, a bombănit păcătosul, dar depinde cum anume s-a odihnit." Repede mi-am înghiţit însă vorba, fiindcă nu prea cred că interlocutorii noştri auziseră de Hasek şi al său brav soldat.

Asta nu a fost singura surpriză de acest fel!
De pildă, joi, 21 decembrie, am plecat spre Muntele de Parfum, un loc deosebit de pitoresc, situat la poale de munte botezat astfel după mireasma pe care o răspândeau arbuştii din preajmă.

Ne-a preluat direct din gara capitalei şi ne-a dus direct până la subsolul impresionantei clădiri cu multe etaje în care se afla muzeul pe care urma să îl vizităm, un tren. Un tren în care, în cele trei ore de drum, nu am mai văzut ţipenie de om, în afară, fireşte, de mine, de Cornel şi de cei trei însoţitori. Când am ajuns pe terasa însorită, Hua şi delicata ghidă a muzeului, s-au luat de mână şi, tot cu o mutră solemnă, halucinată, au recitat:
- Aici, Marele Conducător a scris o poezie genială.

După ce şi-au tras răsuflarea ne-au dumirit:
- El a urcat, cu tinereţea care îl caracterizează, cele trei etaje şi, când a ajuns aici, a spus: "- Acum, am să scriu o poezie genială!".
Până să ne dumirim, au început să recite "poezia cea genială". Nu am să uit, cum aş putea să uit?, mina lui Cornel atunci când mi-a şoptit la ureche:
- Măi frate, aşa o să ajungem şi noi?

Nu era singura noastră pricină de uimire în ţara Marelui Conducător. Fiindcă ceea ce a pus capacul peste toate a fost surpriza (dacă aşa o putem numi?) din ziua de luni, 25 decembrie 1989. Zi de Crăciun, la noi, la români, dar cu cine să o prăznuieşti pe aici?! Era ultima zi a deplasării. Din banii primiţi de la colegii coreeni nu am putut cumpăra mai nimic, deşi, măre Doamne!, fusesem la târguieli în ditai shop-ul diplomaţilor din Pyong Yang.

Aveam biletele de avion în buzunar, bagajele erau gata făcute. Mai trebuia să sunăm la ambasada română de la Beijing şi să le solicităm să ne ajute să ieşim puţin prin oraş, nu de alta, dar aveam de aşteptat, între cele două curse de avion, cam vreo 12 ceasuri. Iar Piaţa Tien An Men era închisă în urma evenimentelor din vară.
Ne-a răspuns Petrică, portarul ambasadei:
- Dar aveţi cum să vă întoarceţi la Bucureşti?
- Cum să nu?! Biletele de avion sunt în buzunar.

Luând seama că plutim în altă lume, Petrică ne-a tăiat-o scurt:
- Veniţi imediat la ambasadă!

De cum am ajuns, Petrică ne-a luat în primire:
- Pe unde umblaţi? Ce, nu ştiţi ce e în ţară?! A căzut Ceauşescu!

Venit în întâmpinare, Predescu, secretarul I al ambasadei, ne-a taxat:
- V-am căutat peste tot. Ieri am avut, la ambasadă, o întâlnire cu toţi românii aflaţi pe aici.

Dar cea mai mare surpriză ne-a făcut-o ambasadorul Gârba. De cum a intrat în încăpere, a dat drumul, la maximă intensitate, aparatului de radio şi televizorului. Care televizor, pe canalele sale din Coreea de Nord, ne împuiase capul, în aceste zile, doar cu două istorisiri. Una - despre "Floarea reunificării" - studenta din Seul care venise la Pyong Yang ca să participe la Festivalul Tineretului şi Studenţilor ce se ţinuse aici; şi cealaltă - despre lovitura de stat din Panama şi răsturnarea generalului Noriega. Despre evenimentele din România, nici o vorbă!

După ce am citit Proclamaţia către ţară şi lista membrilor CPUN, ne-am venit cumva în fire. Mai ales că, printre membrii organismului provizoriu al noii puteri, am regăsit numele lui Ion Iliescu. Pe care îl cunoşteam din vremea studenţiei mele - adică de prin 1968 - şi căruia îi datoram repartizarea, după absolvirea facultăţii, în 1971, în presă. De îndată şi fără să ne impună nimeni lucrul ăsta, Cornel şi eu am scris câte o declaraţie de sprijin faţă de evenimente şi am cerut să ne întoarcem cât mai repede în ţară.

Când am revenit la hotel, Hua nu s-a mai putut stăpâni:
- S-a întâmplat ceva acasă?
După care ne-a năpădit cu întrebările:
- Cine e Ion Iliescu? Dar Ana Blandiana? Ce ştiţi despre Doina Cornea? Despre Silviu Brucan ce ne puteţi spune?
Era clar, "fraţii noştri" ştiau totul, dar nu ne-au spus nimic!

Seara, la recepţia de adio, cu un mai-mare de la partidul lor, barosanul ne transmite ceea ce, mai devreme, Hua ne aruncase în treacăt:
- La voi în ţară s-a produs o lovitură de stat militaro-fascistă. Vieţile voastre vor fi în pericol. De aceea, Marele Conducător vă oferă azil politic.
Nu am stat nici o secundă pe gânduri şi le-am retezat-o scurt pe doi:
- Nu v-am rugat aşa ceva. Dimpotrivă, noi dorim să ne întoarcem acasă. Cât mai curând.


A doua zi, marţi, 26 decembrie, ajungeam la Beijing, unde aveam să rămânem până luni, 8 ianuarie 1990. Şi socotesc de datoria mea să aduc, peste toţi aceşti 20 de ani, un gând de recunoştinţă celor care, la Ambasada României din capitala Chinei - domnul ambasador Angelo Miculescu (binecuvântată fie-i amintirea!) şi doamnei sale, soţilor Viorel şi Tania Isticioaia, doamnei Rodica Georgescu şi ataşatului militar Pompiliu Andrei - au făcut tot ce le-a stat în putinţă, ba chiar mai mult decât asta, pentru a ne simţi ca acasă. "Ca acasă", adică în linişte, cu deplină încredere unul în celălalt şi, mai cu seamă, aflând acele lucruri care ne pot uni în efortul pentru o altă Românie - iată un miraj care ne-a urmărit şi în avionul care ne-a adus la Bucureşti. Un miraj din care ne-a tre­zit, brusc, acasă, o realitate dură. Ce-i drept, luni, 8 ianuarie 1990, la Bucureşti nu se mai trăgea cu arme. Se mitralia însă cu vorbe. Culmea! Printre cei mai neiertători se aflau şi personaje pe care, cu nici o lună în urmă, le lăsasem, acasă, falnic încolonate în primele rânduri ale "vibrantei, unanimei adeziuni"!...
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de