Şcoală de reparaţii şi construcţii navale

"11 Octombrie 1989, Danemarca - Ro­mânia, calificări... Realegerea tova­răşului Nicolae Ceauşescu la Congresul al XV-lea, amintiri triste ale unui şef de secţie!", îşi aduce aminte Eu­gen Tiron.

"A fost o zi însorită, care ur­ma să se încheie cu vizionarea unui meci după telejurnalul de sea­ră. România - Danemarca, cali­ficări pentru Mondialul din Italia. Am plecat către casă aproape ulti­mul din secţie. La ieşirea din hală, l-am întâlnit pe unul dintre cei doi ofiţeri de serviciu care asigurau paza pe du­ra­ta nopţii şi supravegherea sec­ţiei. Mi-a urat vizionare plăcută. Eu l-am rugat să fie atent, ca şi până atunci, să nu se întâmple ceva în secţie!

După ce am ajuns acasă, a sunat telefonul. Era un coleg care avea televizor color şi m-a invitat să vedem meciul împreună. L-am refuzat politicos şi am urmărit meciul la televizorul meu alb-negru. Danemarca a învins România, iar eu m-am culcat cu gândul la ziua următoare. Pentru mine, calificarea «se juca» zilnic, pentru că eram şeful unei secţii de producţie a Întreprinderii de Construcţii Navale Constanţa, a cărei activitate se întindea pe toate navele din danele şantierului, dar şi pe multe alte nave trase la danele acvatoriului Portului Constanţa, iar respectarea termenelor de execuţie şi realizarea lucrărilor complexe ţineau şi de modul cum organizam eu activitatea.

A doua zi însă urma să o încep, fără voia mea, mai devreme ca de obicei. La ora 3:30 dimineaţa m-au trezit bătăi puternice în uşă.
Era ofiţerul de serviciu de pe şantier. Mi-a spus agitat că hala secţiei mele e în flăcări şi mi-a reproşat că a sunat la telefon de la ora 22:00 încontinuu şi n-am răspuns! Dar telefonul nu sunase. În timp ce mergeam spre şantier, mă rodea întrebarea: ce putea să ardă? Hala era o construcţie metalică. Şi mai ales: care era cauza?

Hala Secţiei a I-a Reparaţii a Fabricii de Reparaţii Nave din cadrul ICN Constanţa (care includea şi Şantierul Naval 2 Mai Mangalia) trecuse prin mai multe etape de moder­nizare. Pe lângă tehnologiile tradiţionale utilizate, erau acolo aparate de sudură în mediu protector de CO2, aparate de sudură WIG, pentru sudarea aluminiului, aparate de debitare cu plasmă a oţelului inoxidabil. Un număr însemnat de dispozitive şi utilaje concepute şi realizate în cadrul secţiei I, multe dintre ele protejate ca invenţii si inovaţii, care erau folosite în activitatea de producţie. (Nu se vorbea atunci de transfer tehnologic, ca astăzi, eram oarecum izolaţi de «tehnologia vestului».)

Suprafeţele de producţie ale halei erau organizate conform principiilor ergonomiei muncii. Maiştrii aveau cabine suspendate dotate cu interfon, telefon, biblioteci tehnice şi birouri. În cadrul activităţii de producţie aveam ultimul tip de bancuri de lucru, multifuncţionale, depozite de scule tipizate, depozite intermediare de materiale. În hală mai era şi o linie de construcţii containere tip internaţional, precum şi un atelier de tubulatură dotat exclusiv cu scule şi prese concepute în secţie. Forţa de muncă era organizată şi funcţiona cu brigăzi complexe de mecanici, electricieni, tubulatori şi brigăzi specia­lizate de lăcătuşi navali şi sudori electrici.

Hala, ca aspect interior, era un spaţiu vesel şi atrăgător. Pereţii erau albi, iar pentru structura metalică folosisem culori calde: roşu, galben şi portocaliu. Nici salopetele personalului nu erau albastrul acela spălăcit, ci mov, cu un model confortabil şi chiar elegant. De asemenea, aveam amenajată o sculărie centrală minuţios inventariată şi o expoziţie cu invenţiile şi inovaţiile specifice activităţii de reparaţii, realizate de inginerii, maiştrii şi muncitorii secţiei, unde tinerii angajaţi în secţie făceau cursuri practice învăţând să le utilizeze. Mai erau sala pentru şedinţele de analiză, dar şi o bibliotecă tehnică volantă. Săptămânal se ţineau şedinţe de brainstorming, o adevarată şcoală de inventică, în urma cărora rezultau teme de invenţii. Pregătirea muncitorilor de la reparaţii le permitea acestora să desfăşoare activitaţi complexe de construcţii navale, lucru demonstrat atunci, dar şi după revoluţie. Secţia I era de fapt o adevărată «şcoală de reparaţii şi construcţii nave»!

Toate acestea le-am putut face pentru că am avut acceptul directorului general (care, a doua zi după ce-a fost învestit în funcţie, mi-a spus: «Tinere, de tine nu mă voi ocupa, ştiu ce poţi, fă tot ce vrei ca să fie bine. Dacă vei avea nevoie de ajutorul meu, apelează-mă!», am avut sprijinul directorului de fabrică şi, în mod substanţial, susţinerea întregului personal din secţie.
Aşa se face că Secţia I ocupa primul loc pe şantier în clasamentul eficienţei şi al realizărilor, la fiecare bilanţ anual.

Dar asta nu i-a împedicat pe tovaraşii de la partid, în frunte cu secretarul pe şantier, să-mi impute costul mo­dernizării secţiei, mai cu seamă după ce acesta a intrat în biroul meu şi a găsit un spaţiu elegant, modern şi o bibliotecă tehnică. Aş fi fost probabil iertat dacă cea mai groasă carte cu coperţi roşii ar fi fost unul din volumele tovarăşului. Din nefericire pentru el, a şi exclamat uimit: «Uitaţi-vă! Are şi tezele PCR!», iar cartea era, de fapt, un tratat în limba rusă «Organe de maşini şi tehnologii de reparaţii nave». Povestea e lungă. M-au salvat de o imputare şi o sancţiune chiar şefii lui: prim-secretarul pe judeţ şi primarul municipiului Constanţa, care au dispus întocmirea unui program de vizite în secţia noastră ale inginerilor-şefi şi directorilor tehnici din întreprinderile din judeţ. Această hală era în flăcări acum!"