Sticle şi borcane goale contra "Kashtan"

Aveam de câţiva ani nişte bani păstraţi din vânzările de sticle şi borcane. Bani câştigaţi cu greu, cu atât mai mult cu cât a trebuit să trec şi peste reproşurile maică-mii că am înstrăinat şi borcanele cu capac şi filet în care familia obişnuia către toamnă să pună murături. La aceştia s-au adăugat şi donaţiile periodice ale rudelor, aşa că strânsesem o sumă bunicică.

Totul avea un scop, evident. Casetofonul familiei, un Sanyo mono, împlinea 10 anişori şi începea să dea rateuri, aşa că trebuia înlocuit cu altceva. Cea mai bună soluţie era magnetofonul. Cei cu experienţă, care se învârtiseră din timp, aveau deja în posesie un "Mayak", mono şi el. Unii se descurcaseră de un "Tesla", fiţoşii care îşi deschiseră centre de înregistrare aveau "Akay" - însă eu râvneam la un "Kashtan".

Într-una dintre zile, vânzătoarea de la "Electrice" mi-a făcut cu ochiul. Aveau. Printr-o minune pri­miseră două bucăţi. Una era deja re­zervată, aşa că trebuia să mă mişc extrem de repede.

Am ajuns acasă într-un suflet, am spart cărămida de sticlă ce-mi ser­vea drept puşculiţă şi am început să număr asiduu. 100, 200, 300... erau! Ba îmi ajungeau şi de o bandă ORWO mică, de o oră, pe care pu­team să o imprim cu ce vreau eu.
M-am întors, l-am luat. Eram mân­drul posesor al unui "Kashtan - 1".

Sistemul se compunea din două lăzi imense. Una cu aparatul propriu-zis, cealaltă cu boxele. Împreună cred că ajungeau la vreo 30 de kilograme. Erau scule ruseşti făcute cu conştiinţă muncitorească de electroniştii sovietici. La un mo­ment dat, când l-am desfăcut pentru a ve­dea de ce naiba era atât de greu, am constatat că băieţii capitonaseră in­te­riorul, pe sub cadrul gros de lemn şi aluminiu, cu un strat de fontă de un centimetru grosime. "Să ţină."

Iar magnetofonul m-a ţinut până acum. Numai el ştie la câte chefuri a asistat şi câte buşituri a îndurat. Zilele astea împlineşte 20 de ani. Aveţi idee unde aş mai putea găsi prin oraş vreo bandă de magnetofon? ORWO sau BASF, nu contează...