"Ţigle" şi "tubermane"

În 1989, Andrei Pavelescu avea 7 ani, era în clasa I şi locuia în oraşul Vaslui. "Eu am fost foarte cuminţel când eram mititel, poate şi mai prostuţ, când aveam 7 ani, mai ales dacă fac comparaţie cum sunt acum copiii de vârsta asta.

Nu-mi amintesc să mă fi bătut cu copiii, dar ieşeam în faţa blocului şi ne jucam fotbal şi ţigle. Ţiglele se joacă aşa: pui un morman de şase-şapte cioburi de la sticle de bere şi cu o minge de tenis de câmp, din'aia verde, de la o anumită distanţă, încerci să nimereşti cioburile. Dacă nimereai şi dărâmai mormanul, trebuia să fugi, că fugeau ăia cu mingea după tine şi, dacă te atingeau, erai terminat.

Ne mai jucam şi «tubermane». Era o pădurice în apropiere de casă şi acolo mergeam cu «tubermanele», adică nişte ţevi de plastic prin care suflam săgeţi făcute din hârtie. Ne împărţeam în două tabere şi trăgeam unii în alţii; care era atins de săgeată era exclus din joc. Biciclete nu prea erau pe vremea aia, dar era unul la bloc care închiria şi-i dădeam şi eu bani, să mă trag câte o oră. Seara, la televizor nu aveam ce să vedem, aşa că ascultam câte o poveste la pick-up. Povestea mea preferată era «Ursul păcălit de vulpe».

Când venea luna iunie, aşteptam sfârşitul anului şcolar şi vacanţa de vară, în care mergeam la bunici. Eu aveam o medie măricică la sfârşitul anului şi mă gândeam că iau şi eu acolo măcar un premiu doi. Şi aşteptam, aşteptam la serbare să mă strige şi pe mine, iar când am văzut că nu iau nimic mi-au dat lacrimile. Învăţătoarea, Zaharia o chema, de milă, a venit la mine şi mi-a spus că am şi eu un premiu, dar mi-a uitat cartea acasă. Eu am crezut-o şi m-am bucurat, dar pe taică-meu l-a pufnit râsul când am ajuns acasă şi i-am povestit.
Vacanţa de vară o petreceam mereu la bunici, în satul Roşeşti, judeţul Vaslui.

Mama lucra la fabrica de textile, iar tatăl era mecanic sudor, aşa că nu aveau bani de mers la mare sau la munte. În oraş stăteam la bloc, într-un apartament cu două camere, şi era o bucurie imensă să ajungem la curte. Veneau toţi nepoţii celor din sat şi ieşeam seara şi jucam «Flori, fete...», alergam, ne ascundeam.

Jocul ăsta, «Flori, fete...», era un prilej să aducem în vorbă fetele care ne plăceau. Mie îmi plăcea una mai mare, care normal că nu mă băga în seamă, o bruneţică pe nume Beatrice. Nu vorbeam cu ea, nu îndrăzneam, că mă gândeam că îmi va zice: «Du-te, măi mucosule, de-aici!». Nu puteam să mă manifest în nici un fel. Dar mă luau aşa nişte fiori, ca atunci când mergi cu maşina în viteză şi sari peste un dâmb. Ne jucam şi cu fetele, mă suiau băieţii pe o vecină şi după aia râdeau de mine. Aveam altă vecină care mereu se plângea la taică-su că s-a certat cu mine. Maică-mea se certa apoi cu taică-su din cauza asta, iar ea venea a doua zi să ieşim să ne jucăm."