x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Un concediu de pomină. Câinii din ceaţă şi bileţelul-telefon

0
Autor: Paula Anastasia Tudor 05 Aug 2009 - 00:00


Plecasem în concediu cu maşina. Voiam să o lăsăm în Lereşti, iar noi să urcăm în Făgăraş prin Iezer. Până la urmă, maşina a rămas în service, că pe drum s-a proptit într-o altă maşină, iar noi, cât au durat repara­ţiile, am fost găzduiţi de un coleg de-al tatei din Lereşti, ai căror ve­cini se pregăteau de nuntă.

Cum nunta începea abia sâmbătă, iar banii pentru service urmau a sosi tot cam atunci, cu poşta, am pornit măcar pentru două zile pe munte. Cabanie­rul de la Voina n-a vrut să ne ca­zeze, neavând noi nas de acea cabană, care era "doar pentru turişti...", aşa că am dormit o noapte pe saltele de judo, într-o sală de sport.

A doua zi dimineaţă am pornit. Ploaia se oprise, dar era încă înnorat. De jos se vedea vârful învelit în pâclă, dar ne-am gândit că, până om ajunge pe creastă, se ridică ceaţa. Nu s-a ridicat. Urcuşul pieptiş pe prundişul care-ţi aluneca de sub tăl­pile bocancilor ne-a luat câteva ore bune. Mă tot poticneam din cauza efortului, iar tata se oprea după mi­ne "hai, Paula, hai, tată!". Opriri dese, ciocolată multă... la un mo­ment dat mi-au luat şi rucsacul... şi am ajuns, tâ­râş-gră­piş, pe creastă. Drum mult mai lejer, deşi nu-l prea ve­deam, că noi eram cumva cu ca­pul în nori. Aşa că mergeam în şir in­dian.

Victor în faţă, la mijloc tata, eu la urmă. Avusesem locul din mijloc, dar, fiind sleită, mergeam cam leşinat şi-am rămas la coadă. Eram înşiraţi ca să nu pierdem drumul, Victor trebuia să găsească ur­mătorul marcaj, iar eu rămâneam în apropierea ultimului întâlnit. Tata avea rolul de liant între noi, să nu ne pierdem, că abia ne vedeam unul pe altul şi ne orientam mai mult după voci. Era o ceaţă de nu vedeai la 5 metri.

La un moment dat, aud nişte lătrături groase venind din stânga mea, urmate imediat de cinci siluete lăţoase ale unor ciobăneşti nu prea prietenoşi. Înlemnită, am aruncat imediat băţul şi-am început să "strig" aproape în şoaptă. "Tata! Bade!". În două secunde, am fost în­conjurată şi-am început a mă-n­vâr­ti în jurul propiului ax, fixând cu groază animalele care-şi rânjeau colţii la mine, şoptind, din ce în ce mai tare, "Bade! Bade!". Parcă a durat o viaţă până am auzit vocea ciobanului chemându-şi câinii. Tot atunci au apărut tata şi Victor din ceaţă şi, după ce-am mai stat puţin la taifas cu ciobanul, care ne-a indicat Piatra Altarului, ce era lângă noi, dar n-o vedeam, timp în care mi s-au oprit picioarele din tremurat şi dinţii din clănţănit, ne-am conti­nuat drumul, de data asta în grup compact.

Am lăsat vârful în stânga şi-am ţinut poteca lungindu-ne ochii, cât ne permiteau ceaţa şi ploaia care începuse, după refugiul în care ne propusesem să înnoptăm. Am mers şi-am mers... conform ciobanilor era în zonă, dar unde? Brusc, în faţa noastră s-a profilat un perete. Era la nici 10 metri, dar ne-am învârtit pe lângă el. În re­fu­giu era jale, mizerie şi umezeală mare. Ploua şi-năuntru aproape ca afară, dar, din fericire, nu chiar peste tot. Aşa că am întins masa pe o margine de prici. Se făcuse cam 3:00-4:00 după-amiaza când s-a mai domolit ploaia şi-am pornit în coborâre intensă spre refugiul Bă­trâna. Acela avea un fel de administrator, aşa că puteam spera măcar că-s ceva condiţii mai umane decât în cel de pe creastă. Am socotit că ajungem până se înnoptează, dar seara s-a lăsat peste noi când încă ne făceam drum prin vegetaţia ce mă ducea cu gândul la jungla amazo­niană. Încă de jos fusesem avertizaţi să nu ne prindă noaptea prin pădure, că mişună urşii, aşa că fie­care trosnet îmi ridica părul mă­ciucă.

Am ajuns cu bine la Bătrâna, când tocmai ce se aprindea un foc de tabără. N-aveau mâncare, dar aveau un ceai de plante de pădure îmbălsămat cu rom... o nebu­nie. Şi tata, şi Victor şi-l amintesc zâmbind larg. Exact ce ne trebuia! Am stat noaptea, până târziu, cân­tând lângă focul de tabără, apoi am dormit buştean la priciuri. A doua zi, am plecat spre Cabana Voina, doar că pe drum tata şi-a dat seama că nu mai are cheia. Cheia de la casa cole­gului! Şi-a desfăcut rucsacul şi-am început a scormoni în el, a întors pe dos sacul de dormit... Nimic. Ne-am întors la Bătrâna şi, împreună cu cabanierul, am răscolit saltelele. Cheia, nicăieri. Asta e!

La Voina ne-am oprit pe terasă să mâncăm ceva. Era un soare sclipitor şi nici măcar o urmă de nor nu-l deranja. Stând la masă, vedem cum un tânăr care sorbea o bere se desprinde dintr-un grup şi vine spre noi: "Fa­mi­lia Georgescu din Constanţa?". Năuciţi de-a binelea, am dat din cap afirmativ. "Am un bilet pentru dumneavoastră." Era de la mama, care ne spunea că a ajuns şi ea în Lereşti, cu tot cu bani, şi că stă la vecinii cu nunta. Tânărul ne-a povestit apoi că mama a ieşit în drum, vâzându-i cu rucsacul în spate, şi a strigat după ei, între­bându-i dacă urcă pe Iezer. Aşa că ne-a descris şi l-a rugat, de ne întâlneşte cumva pe munte, să ne dea acel bilet.

În Lereşti, mama era băgată în fursecuri pân' la coate. Ne-a întâmpinat minunându-se că, după peripeţia cu maşina şi după ce-am pus-o şi pe ea pe jar, ne-a mai ars de munte. Şi ce ne-a ars! Eu am rămas cu ea la ve­cini, iar tata şi Victor au anunţat pierderea cheii şi-au fost sfătuiţi să spargă un geam, să intre în casă. Cât am mai stat acolo, au intrat şi au ieşit pe un geamlâc din hol. Tata a scos maşina din service, să fie împodobită, că urma să aibă un mare rang - maşină de nuntă. A fost o "nuntaşă" cum rar întâlneşti... Galbenă, împodobită cu flori şi cu volane pe o capotă de tablă smeadă... N-au avut vopsea galbenă... La nunta aia, în cort, pe iarbă, am învăţat să dansez sârba.

Cheia de la casa colegului tatei a fost şi ea găsită... după câteva luni, spre iarnă. De Victor, care era în armată şi luase sacul tatei de dormit. Era prinsă în cheiţa fermoarului.
Citeşte mai multe despre:   special,   vacanta,   concediu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de