"Voia să-l facă muzician şi l-a găsit şantierist"

În aprilie 1989, Niculina B. era profesoară la Şcoala de Muzică din Slatina.

"Dacă vorbim strict despre şcoala din vremea aceea, poţi să zici că sunt o nostalgică. Am predat şi înainte, şi după Revoluţie şi îţi spun sincer că, din punctul meu de vedere, educaţia pe care o primeau copiii atunci era mai sănătoasă, mai «educaţie» decât asta de acum. Să nu mă înţelegi greşit. Partea legată de sex n-aţi inventat-o voi, generaţiile astea de acum. Şi pe vremea aia se întâmpla să nască fetele în timpul liceului. Dar erau cam una pe an, nu ca acum. Şi existau şi acte de indisciplină.

Uite, de exemplu, în aprilie, atunci, ne pregăteam pentru un concurs între liceele de muzică din ţară. Noi făceam muzică instrumentală. În orchestră fusese selectat un băiat, Denis, care era foarte bun la cursul meu - percuţie -, dar căruia nu-i plăcea deloc şcoala şi cu atât mai puţin să stea peste ore la repetiţii. Pe vremea aia, legătura şcolii cu familia era foarte strictă. Eu, ca dirigintă, eram obligată să iau legătura cu părinţii nu numai la şedinţe, ci şi prin vizite la ei acasă.

Aşa că ştiam că, deşi Denis era talentat, nu dăduse exa­men la Şcoala de Muzică de bună voie, ci obligat de părinţi. Tatăl lui era cadru militar şi membru în fanfara unităţii lui. Şi-a dorit ca fiul să-l urmeze în «meseria» asta. Băiatul moştenise talentul lui, dar nu şi pasiunea. Aşa că, de câte ori avea ocazia, chiulea. Era un fel de frondă, un protest al lui faţă de părinţi. În caietul dirigintelui, pe care eram obligaţi să-l ţinem la clasă, erau notate toate abaterile şi problemele. Numele lui Denis apărea cel mai des. Încercasem toate metodele de disciplinare cu el. Orele de dirigenţie, detaşamentul de pionieri, raport la director, careu... Nimic n-a dat rezultate.

La repetiţiile pentru concurs, Denis n-a venit decât de vreo câteva ori. Cu două zile înainte, deşi îl făcusem să-şi ia angajamentul, cum ziceam pe vremea aia, că nu mai lipseşte, ca să putem pune la punct ultimele detalii ale spectacolului, el n-a mai venit. N-a apărut nici a doua zi, dar ne-am tre­zit cu mama lui la şcoală. Ne-a spus că a fugit de-acasă. Îţi dai seama că nimănui nu-i mai ardea de nimic. Ne îngrijoram pentru el. L-am înlocuit în orchestră cu un alt băiat, care nu se descurca la fel de bine şi care, la piesa românească, patriotică, impusă de concurs, a dat nişte rateuri incredibile. Ne-am luat, atât eu, cât şi dirijorul orchestrei, reproşurile de ri­goare de la Organizaţia de Partid a Inspectoratului Şcolar, că, na!, făcu­sem judeţul de râs...

La vreo două zile după concurs l-au găsit şi pe Denis. Se urcase în tren şi plecase spre Bucureşti. L-a găsit Miliţia pe un şantier, căra moloz. Taică-su mai că n-a făcut atac de cord. El voia să-l facă muzician şi l-a găsit şantierist.

I s-a scăzut nota la purtare la şcoală şi l-au exmatriculat pentru trei zile. După asta, părea că s-a mai cu­minţit. Maică-sa mi-a spus la o şedinţă că s-a rugat de el să meargă la şcoală, ca să nu-l omoare pe taică-su de inimă. După ce a terminat clasa a VIII-a, n-am mai ştiut de el. Abia acum vreo câţiva ani am aflat de la maică-sa că lucrează într-o orchestră mică, pe un vas de croa­zieră."