Ziua lui Eminescu, la stâlp

În ’89, ianuarie, Mihaela Bozdog avea 17 ani. Locuia în Constanţa şi era în clasa a XI-a. Scăpase de treaptă, urma anul de relaş. Împreună cu prietena ei de hălăduială, Mickey, făceau parte dintr-o gaşcă de rockeri care se întâlneau seară de seară şi-şi îm­păr­tăşeau, colorat, opinii despre concer­tele la care nu aveau acces…

Mihaela şi Mickey au rămas prietene, chiar dacă pe una viaţa a dus-o în ţările calde (California), iar cealaltă s-a oprit tocmai aproape de Capul Nord, în Norvegia, după Cercul Polar. Mi­ha­ela şi-a amintit cum la 15 ianuarie, după ce au sărbătorit ziua lui Eminescu aşa cum se cuvine, la o vodcă, cuprinsă de înflăcărare patriotică şi jin­duind la concertele meta­lice de prin Vest, a început să pe­roreze… în tramvai.

"Ne întâlneam «la stâlp», în faţa blocului lu’ Slayer (Gabi pe numele lui adevărat), acolo unde ne adunam, aproape seară de seară, în găşcuţă mai mare sau mai mică. Ne mai întâlneam câteodată şi pe la câte unul dintre noi acasă sau în vreo cârciumă…, dar mai rar.

Prezenţe constante eram eu, Mickey, Irina şi Sarchis. De cele mai multe ori, făceam chetă şi cumpăram câte-o sticlă de vodcă. Irina ne sponsoriza frecvent, mai ales cu ţigări – ea avea serviciu. Eu şi Mickey eram în clasa a XI-a. În general vorbeam des­pre rock, muzică interzisă la radio pe vremea aceea. Şi, tocmai pentru că era in­terzisă, de multe ori o dădeam în po­litică. Mă rog, atât cât ne puteam plânge şi noi la vârsta aia…

În principiu, totul începea paşnic, după care o dădeam pe «fantezii», cum ar fi să călătoreşti în Vest, să poţi merge la concerte live… cu trupe străine, că pe românaşi îi mai ascultam vara pe litoral cântând hit-uri de-ale «bă­trâ­nilor». Şi, inevitabil, se ajungea la dis­cuţii de gen «ce de rahat e comunismul şi cum ne îndobitoceşte». Una dintre durerile noastre era că nu aveam o rockotecă, spre exemplu, unde să ne adunăm şi să ascultăm muzică nestingheriţi.

Ţin minte că aveam un entuziasm ieşit din comun să ne luptăm cu regimul în momente din astea, în care euforia era maximă din cauza votcii. Bieţii stimabili locatari din blocul ăla câte au putut să audă de la noi... La fel s-a întâmplat şi de ziua lu’ Eminescu, la 15 ianuarie ’89.

A fost o zi specială, că atunci au venit la stâlp şi rockerii noştri din oraş, Cristi de la Voltaj şi Biba cu Tzitzi de la Hertz (dar Tzitzi nu ne prea băga pe noi în seamă, eram prea puştoaice).

L-am sărbătorit noi ce l-am sărbătorit pe Eminescu la stâlp, după care a trebuit să plecăm pe la casele noastre, eu şi Mickey, aproape inevitabil, seară de seară, alergând după ultimul tramvai (eram extrem de revoltate că trebuia să ne încheiem distracţia la 11:30 PM, ca să prindem ultimul tramvai).

Înfierbântată de aburii alcoolului şi de entuziasmul tinereţii, după ce am «scanat» viitoarea mea audienţă din tramvaiul 102 şi m-am «asigurat» că e plin numai cu muncitori inofensivi care merg la CET, am început să de­bitez un speech teribil de bâlbâit şi ambiguu (sperând că stimabila mea audienţă va fi cel puţin la fel de limitată în cunoştinţele de istorie ca şi mine, dar va rămâne uimită de numele grele pe care le rosteam).

Sincer, nu îmi amintesc cât a durat speech-ul meu sau ce altceva am mai spus în afară de faptul că aşa-numi­tul comunism din România e doar o iluze şi că nu înţeleg de ce oamenii nu văd că egalitatea nu e egalitate decât la televizor, şi că ar fi bine să schimbăm şi noi ceva în dictatura noastră, că prea e de râsul lumii să ai tramvai numai până la ora 12:00, să te înghesui la coadă la carne şi la portocale (pe care şi azi le savurez cu aceeaşi poftă ca atunci când trebuia să mă bat pentru ele cu ceilalţi  de la coadă). Se pare că nu văzusem că în audienţă era şi o vecină de bloc, care m-a pârât mamei. Săraca maică-mea a încercat prin diverse metode să mă ţină în casă, dar eram prea rebelă să mă poată opri. Îmi închidea uşa, săream pe geam, şi invers. Într-o ultimă încercare de-a mă opri să mai fac vreo tâmpenie, îmi spunea că securiştii vânează oameni ciripitori şi îi aruncă în gropi umplute cu var...

La sfârşitul anului, când a început Revoluţia în Capitală, la 21 decembrie, eu, Mickey şi Irina am fugit la Bucureşti să zbierăm victoria în mijlocul evenimentelor.