Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Monica Lovinescu ● Stelian Tănase ● Florenţa Albu
Seara, Mircea Iorgulescu cu soţia. El a suferit două operaţii, în condiţiile din România (l-au cusut cu o sfoară, infecţie etc.). Nu starea fizică l-a adus pe pragul amărăciunii fără leac, ci imposibilitatea de a alcătui un adevărat front al refuzului. Într-un fel de exemplificare, porneşte de la cazul lui: s-ar fi sfătuit cu Manolescu şi Simion dacă să semneze sau nu. Şi l-au ales pe nu, spre a nu lăsa "România literară" pe mâna "netrebnicilor" - expresia e a lui. Dezbaterea - sau dilema - e veche. Nouă mi se pare uzura acestor oameni fără speranţă. Tonicul, optimistul M.I., gata mereu să plece la atac, pare un învins înainte chiar de marea confruntare.
Câteva ştiri:
În jurul lui Dinescu, solidaritatea e destul de mare. Ecoul în Occident, repercutat de "Europa Liberă", l-a salvat de la mai rău.
S-a întâlnit cu Deşliu, care i-a mărturisit a fi promis Securităţii că nu va mai înfăptui nimic nou (scrisese, de fapt, tot ce avea de spus), dar a refuzat să trimită mesajele primite la "Europa Liberă" şi "Vocea Americii" (să nu se mai vorbească de cazul lui). Erau deci nişte falsuri?
"Caietele critice" nu vor mai apărea. Un număr Eliade, gata, nu va mai fi tipărit.
Manolescu şi Liiceanu au fost rău ameninţaţi după întrunirea de la Dinescu, din toamnă, când voiau să pună la punct un protest contra sistematizării.
Tabloul desenat de el e fără orizont. Pentru prima oară, îl aud întrebându-se dacă se mai întoarce.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 201
Vorbele. De mai multe ori apare această întrebare. Cineva oftează alături şi-mi zice: "Ce să-ţi fac dacă ţi-ai ales vorbele? Asta nu-i meserie! Eşti mereu în pericol. Vorbele sunt ale lor! Trebuia să alegi sunetele, ai studiat pianul, trebuia să rămâi la muzică. Ai fi fost mai fericit. Nu doare pe nimeni. Compui o simfonie, îi zici cum vor ei şi gata. N-au cum să lucreze la sunete, să le taie, să le ciopârţească. Sunetele nu spun, sunt neutre, metafizice. Nu numesc ceva anume, n-au concreteţe, detalii, identitate. Arma puterii este cuvântul." (...)
Aspectele de film burlesc, de comedie proastă ale supravegherii mele. Deghizamentele poliţiştilor, ascunzişurile, tufişurile în care dispar în grabă doi tineri luaţi prin surprindere. Comedia se poate încheia cu un cadavru. Al meu. Mă întreb ce mă aşteaptă, ce caută. Vor să afle dacă am trimis manuscrisul, vor să afle, să întregească reţeaua. Cu cine sunt în contact. La ce ambasadă. Cert este că-mi supraveghează activităţile. De ce nu mă storceşte o maşină? Am toate datele unei victime a Miliţiei. Lipsa de apărare. Imprudenţa de a bântui pe străzi neînsoţit. N-am familie. Imprudenţa, ca să nu-i zic inconştienţa. Ar trebui să dispar o vreme. Cineva mi-a oferit apartamentul pentru câteva săptămâni. Cum să mă apăr? Deodată, surescitat de păţanii, m-am apucat de scris. Îi simt pe băieţi în jur. Au fost prin vecini, au informaţii. Întrebat prietenii, răspândesc "vorbe", telefonul sună, dar când ridic, nimeni. Cineva stă pe trotuarul de vizavi, vecina mea a învăţat să-i identifice şi-mi dă raportul: când apar, când se schimbă, dacă au urcat în bloc şi cu cine au vorbit. Sunt undeva în preajmă, ţes pânza, stau la pândă.
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 110-113
Mâine plec la mare. După canicula de două luni, din Bucureşti, voi merge să tremur la mare. Ţiganii petrec - de vreo două zile cântă şi joacă în vecinătăţi. Nu mai am putere să mă mânii - şi la ce bun? -, ei, fidelii puterii, fac ce vor - şi nenorocita asta de urbe/capitală tremură mai mult de ei decât de zbirii lui.
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, Bucureşti, Cartea Românească, 1994, p. 420
Citește pe Antena3.ro
