Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Metrou "turistic" ● Lăcătuş mecanic şi artist plastic ● Cenaclul de ziar judeţean ● A şaptea artă socialistă ● Aventura jurnalului intim
Duminica, singura zi liberă. Excepţie – săptămânile cu "sâmbăta SRL", "săptămână redusă de lucru". În căutarea ineditului şi-a zăpezii topite de vremea caldă, adolescenţii şi tinerii se puteau relaxa într-o excursie de-o zi la munte. Orăşeni de primă generaţie, familii întregi sau doar parte din membri "migrau" spre rudele de la ţară. Pentru cine rămânea în urbe şi nu voia să stea chiar toată ziua în casă, cinematografele veneau cu oferte de petrecere a timpului liber. În luna februarie, cinefilii aveau parte de premiere româneşti şi filme din ţările socialiste surori. Timp de relaxare şi distracţie sau de odihnă... activă. Literaţii amatori îşi prezentau opera "la cenaclu", iar posesorii de jurnale intime profitau de ziua liberă pentru a-şi completa însemnările neglijate în timpul săptămânii.
Metrou "turistic"
Printre "atracţiile turistice" ale Bucureştiului, la loc de cinste figura... metroul. Domnul Nelu, doamna Jenica, Adi, Mirela, Dan şi-un puştiulică, descinşi în păr de la Constanţa să-l viziteze pe Gabi, soldat în termen la Bucureşti, au profitat de prilej să se convingă ce mai e nou prin Capitală. Adi, Mirela şi junele ostaş au preferat un film. Domnul Nelu şi doamna Jenica, în schimb, s-au lăsat pradă plăcerii de-a călători cu noul mijloc de transport. Aşa de probă, nu cu vreo treabă anume, doar să vadă cum e... "O palmă pe-o unealtă"Pentru ostaşii României socialiste urmau lunile "în producţie".
"Eroic efort de muncă al oştirii pentru propăşirea patriei", spunea propaganda.
De efort, nimeni nu se îndoieşte, dar eroismul se vădea pe-atunci în agricultură, la strânsul recoltei şi la ce mai trebuia. Poeţii n-aveau cum rata noile realităţi. "Soldat mă ştiu şi fiu acestei patrii/Lângă pământul din străbuni păstrat/ Cu-o palmă pe-o unealtă – pentru muncă/Şi-n alta arma – pentru apărat."
Lăcătuş mecanic şi artist plastic
În alegerea repertoriului şi a temelor de creaţie, participanţii la cea de-a VII-a ediţie a Festivalului Naţional Cântarea României trebuia să ţină seama de cele două evenimente majore ale anului 1989: congresul al XIV-lea al partidului şi a 45-a aniversare a "revoluţiei" de la 23 august. Gheorghe Lăiniceanu, de meserie lăcătuş mecanic, fusese prins în mrejele creaţiei la atelierul de artă plastică al uzinei "Vulcan". Persevera de peste 30 de ani. Stăruinţa, măcar, probabil şi talentul îi fuseseră răsplătite cu un premiu la un festival de profil desfăşurat la Moscova. Întocmai profesioniştilor, plasticienii amatori, cu meserii diverse "la bază", participau la tabere de creaţie, expuneau pe simeze. În februarie, "Studioul artistului plastic amator" vernisase expoziţia "România, ţara mea frumoasă".
Cenaclul de ziar judeţean
Tot ca să descopere noi talente şi să promoveze "creaţiile literar-artistice valoroase" înfiinţase şi ziarul judeţean Informaţia Harghitei un cenaclu literar la Miercurea Ciuc. În afară de promovarea talentelor locale, organizatorii şi-au mai propus să organizeze nelipsitele "întâlniri cu cititorii" ale scriitorilor consacraţi, simpozioane, mese rotunde, dezbateri. Mai rentabil să fii membru într-un cenaclu de ziar decât la vreo întreprindere: gazeta locală promitea publicarea celor mai reuşite creaţii.
A şaptea artă socialistă
Pentru iubitorii celei de-a şaptea arte, oferta lunii februarie în cinematografe conţinea filmele româneşti "Martori dispăruţi", "De ce are vulpea coadă" – "comedie satirică pe teme de educaţie, care pledează pentru binefacerile contactului cu natura, precum şi cu valorile perene ale lumii satului" – şi varianta cinematografică după filmul de televiziune "Francois Villon". Bine reprezentate în cinematografe erau şi producţiile din "ţările surori", "importate", probabil, în baza acordurilor culturale: o comedie cehoslovacă, inspirată din viaţa tinerilor ostaşi, un film sovietic şi două producţii chinezeşti. Economie şi iar economie: filme occidentale, plătite în valută, nu erau de văzut la cinema.
Aventura jurnalului intim
Tentaţia scrisului au avut-o mulţi – scriitori "de meserie", "oameni ai muncii" cu veleităţi literare. Printre aceştia, o categorie aparte o formau "diariştii" – posesorii de jurnale intime. Scriau, scriau... pentru istorie, pentru sine. În caiete subţiri, folosite de elevi pentru teze, şi-a consemnat arhitectul Gheorghe Leahu impresiile din ultimii ani ai regimului comunist. Nota seara târziu, în deplină singurătate, păstrând secretul chiar şi faţă de membrii familiei. Însemna inegal mai mult în zilele grele, cu mai puţine detalii în zilele ceva mai liniştite. După ce completa un caiet, îl învelea în hârtie neagră, nelucioasă şi îl depozita, pentru siguranţă, în garaj, printre baterii defecte şi cauciucuri uzate.
