Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă v-aş cere, stimaţi cititori, să spuneţi cu ce eveniment important se asociază ziua de 15 august, cei mai mulţi mi-aţi răspunde numind sărbătoarea creştinească a adormirii Maicii Domnului. După aceea, unii veţi răspunde, poate, cunoaşterea lui Napoleon Bonaparte, în anul 1768, alţii, poate, cu ziua în care, în anul 1714, la Constantinopol, a fost decapitat Constantin Brâncoveanu, domnul ţării Româneşti, împreună cu cei patru fii ai săi.
Dacă aş veni cu precizarea că mă refer la un eveniment anume din istoria presei române, unii ar răspunde că 15 august este ziua în care, în anul 1870, apărea, la Iaşi, în revista Convorbiri literare poema lui Mihai Eminescu "Epigonii", după cum, alţii ar opta pentru răspunsul potrivit căruia 15 august este ziua în care, în 1888, a apărut, la Bucureşti, cotidianul Adevărul, avându-l ca fondator şi prim-director pe Alexandru Beldiman.
Fireşte, toate acestea sunt de nota 10, dar ţinând seama de împrejurările în care văd lumina tiparului aceste rânduri, răspunsul aşteptat este următorul: "La 15 august se sărbătorea «Ziua Presei Române»". Instituită spre a marca ziua apariţiei, la 15 august 1931, a ziarului Scînteia, organul central de presă al PCR.
După cum este lesne de înţeles, în fiecare an, sărbătorirea "Zilei Presei Române" respecta, punct cu punct, ritualul standard al aniversărilor "epocii". Ziariştii din presa centrală se reuneau într-o şedinţă festivă, de regulă la sala de marmură a Casei Scînteii.
Dacă aveau noroc, primeau un "Mesaj" din partea "Tovarăşului". Dacă nu, treceau direct la punctul următor al ordinii de zi, cuvinte de mulţumire, angajamente de a face totul, de a nu precupeţi nici un efort şi, la final, obişnuita telegramă adresată secretarului geneal al partidului, preşedintele republicii. Bineînţeles, pentru ziua aniversară cele trei cotidiene centrale - Scînteia, Scînteia tineretului şi România liberă - publicau nişte editoriale care, la rândul lor, nu ieşeau (şi nici nu aveau cum să facă asta!) din tipic.
Numai că, în anul 1989, "Ziua Presei Române" se sărbătorea într-un context cu totul aparte. Aparte prin tristeţe şi prin dezamăgire. În primul rând, era vorba despre dezamăgirea care punea tot mai mult stăpânire şi peste majoritatea gazetarilor, pe care, la fel ca tot românul, o resimţeam văzând cum şi ultimele speranţe de mai bine, promise de Nicolae Ceauşescu pentru vremile ce vor veni după achitarea datoriei externe a României, rămăseseră doar vorbe în vânt. Galantarele alimentarelor erau tot goale, iar programele de televizor ţineau tot patru ore şi ceva. De unde şi zicala: "Când apune soarele/ se sting televizoarele!". Despre niscai "ieşiri pe afară", adică de concedii legale de odihnă petrecute în străinătate, bineînţeles doar în ţările socialiste frăţeşti? - nici vorbă!
Pe de altă parte, frontul presei române - care - o spun cu toată convingerea şi cu acest prilej, sau, mai ales, cu acest prilej! - însuma nenumărate condeie redutabile, dintre care multe, foarte multe sunt astăzi semnături de prestigiu, resimţea dureros absenţa din pagina de gazetă a unor profesionişti de primă mână.
Adrian Păunescu era marginalizat, Ion Cristoiu - fusese scos din presa cotidiană şi expedia la revista Teatrul (bine şi aşa, decât nimic!), Stelian Moţiu - binecuvântată fie-i amintirea! - fusese, şi el, trecut "pe linie moartă". Cât despre represaliile la care fuseseră supuşi confraţii de la România liberă, după gestul lor de rar curaj de a scoate o gazetă - cu adevărat! - liberă, aici vorbim despre o istorie de un dramatism cu totul aparte. (Să mi se îngăduie un popas de suflet în memoria a doi oameni pe care noi, gazetarii, nu avem dreptul să îi uităm prea uşor: jurnalistul Anton Uncu şi tipograful Sandu Chivoiu!)
La rândul nostru, cei de la Scînteia tineretului, zisă şi Scînteia mică, nu stăteam deloc pe roze. Motivele nu sunt prea greu de bănuit. Cât timp în funcţia de prim-secretar al CC al UTC s-a aflat Nicu Ceauşescu aveam, să zic aşa, o situaţie mai altcumva. Multe piedici, şicane sau pur şi simplu stupizenii, venite de aiurea, erau blocate, scurt, prin celebra vorbă a lui "tov. Nicu": "Am fost informat de conducerea redacţiei" sau "eu am decis asta". Odată plecat - pardon "promovat" - la Sibiu, el nu mai avea cum "să ne mai ţină spatele", iar asta se simţea...
Dar să revin la amintiri despre 15 august 1989. De regulă, atunci când mă refer la un anumit eveniment, mai cu seamă dacă este vorba despre un eveniment din acest ultim an al "Epocii de Air", îmi vine în minte măcar câte o întâmplare mai aparte. Numai că, acum, când scriu despre ultima adunare festivă consacrată sărbătoririi, la 15 august 1989, "Zilei Presei Române", pur şi simplu nu găsesc nici o amintire pe care să o asociez.
Nu vreau să bravez sau să trec drept mare curajos, care a făcut cine ştie ce gest teribil taman de "Ziua Presei Române". Pur şi simplu, vreau să spun că ziua cu pricina nu mi-a rămas cu nimic înscrisă în memorie. Îmi amintesc numai că am fost la adunarea festivă, care adunare a fost, pur şi simplu, una oarecare. A fost, acest
15 august 1989, doar, o zi oarecare. Foarte oarecare.
Or, se ştie!, despre nişte "zile oarecare" nu ai cum să scrii un articol "la a I-a"!
