În 1989, până la Congresul al XIV-lea, generalul (r) Constantin Olteanu a fost secretar al CC pe probleme de propagandă. După Congres şi-a menţinut funcţia de secretar al CC, dar şi în coordonarea relaţiilor internaţionale. Ca şi component al CC al PCR a fost în miezul deciziilor politice între 1979-1989. Între 1980-1985 a fost ministrul Apărării Naţionale. În această calitate, a ţinut legătura cu Nicolae Ceauşescu de la şedinţa Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia, ţinută la Moscova la 2-3 decembrie 1981.
Reproducem în cele ce urmează fragmente din memoriile sale despre respectiva şedinţă. Selecţia şi subtitlurile ne aparţin.
ÎNTORSĂTURĂ NEAŞTEPTATĂ
Consfătuirea a debutat firesc, în dimineaţa zilei de 2 decembrie, sub auspiciile gazdei, mareşalul Dmitri Ustinov, ministrul Apărării al URSS, fără nici un indiciu că ar urma ceva neaşteptat.
Conform planului de desfăşurare, în prima zi de şedinţă au luat cuvântul toţi şefii direcţiilor de informaţii din marile state majore ale armatelor aliate, care au supus atenţiei concluziile lor privitoare la problemele importante din activitatea adversarilor potenţiali la situaţia politico-militară din Europa, cu deosebire la intenţia NATO de a instala rachete cu rază medie de acţiune (cu încărcături nucleare) în unele ţări membre ale Alianţei, fapt ce a generat criza eurorachetelor. De asemenea, au luat cuvântul o parte din miniştrii Apărării.(...)
Cursul lucrărilor şedinţei a luat o întorsătură neaşteptată înaintea pauzei de prânz din ziua de 3 decembrie. Cu circa 15 minute înainte de pauză, în jurul orei 12:00 (ora Moscovei), un colonel din armata sovietică, probabil din secretariatul creat pentru şedinţă, i-a comunicat translatorului delegaţiei noastre, colonelul Alexandru Endrijevschi, că imediat ce se intră în pauză, miniştrii Apărării sunt rugaţi să ia parte la o întâlnire într-o sală apropiată celei în care avea loc şedinţa Comitetului Miniştrilor Apărării. Ofiţerul care ne-a transmis invitaţia nu a dat nici o explicaţie în legătură cu scopul întâlnirii.
După anunţarea pauzei m-am deplasat spre locul indicat împreună cu colonelul Al. Endrijevschi, singurul ofiţer din armata română, care în calitatea sa de translator de limbă rusă m-a însoţit permanent în toate fazele aprinsei dispute despre care va fi vorba în cele ce urmează. Generalul-colonel Marin Nicolescu m-a condus până la intrarea încăperii unde eram invitat, spunându-mi că mă aşteaptă cu nerăbdare să afle mobilul întâlnirii. Când, la intrarea mea în sala respectivă, i-am văzut pe ceilalţi invitaţi deja instalaţi pe locuri, mi-am dat seama că trebuie să fie vorba despre ceva deosebit. În afară de cei şapte miniştri ai Apărării ai ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia, de comandantul-şef al Forţelor Armate Unite, mareşalul Viktor Kulikov, şi de şeful său de stat major, generalul de armată Anatoli Gribkov, care erau membri ai Comitetului, la acea întâlnire intempestivă se aflau mareşalul Nikolai Ogarkov, şeful Statului Major general al Armatei sovietice, precum şi generalul de armată Alexei Epişev, şeful Direcţiei superioare politice a armatei şi flotei militare, care erau membri ai delegaţiei militare sovietice.
După ce a făcut apelul din ochi, spre a se convinge că nu lipseşte nimeni, mareşalul Dmitri Ustinov a intrat direct în problemă, comunicându-ne că generalul W. Jaruzelski, conducătorul Poloniei, a cerut printr-o telegramă ajutor, întrucât, zicea mareşalul, situaţia din ţară se deteriorase. Mareşalul Dmitri Ustinov, în picioare, cu statura lui masivă, între cele două rânduri de mese la care eram aşezaţi noi, puţin retras ca să nu stea cu spatele la cineva, a început să explice în ce consta agravarea situaţiei din Polonia, care după cum accentua el, punea în pericol socialismul în acea ţară şi în ansamblu.
Pornind de la tabloul înfăţişat şi de la invocatul ajutor solicitat de W. Jaruzelski, mareşalul sovietic propunea că în comunicatul pe care urma să-l adoptăm (şi al cărui text fusese convenit înaintea şedinţei), să introducem un paragraf prin care să ne exprimăm sprijinul faţă de Guvernul polonez. Completarea propusă de mareşal avea aproximativ următorul conţinut: "Comitetul Miniştrilor Apărării sprijină acţiunile întreprinse de Guvernul polonez pentru curmarea amestecului forţelor contrarevoluţionare străine şi a statelor NATO care pun în pericol existenţa socialismului în Polonia".
REPETAU ISTORIA DIN AUGUST 1968
Am ascultat textul şi am întrebat ce fel de ajutor putea oferi Comitetul Miniştrilor Apărării în afară de unul militar. Nu mi s-a dat nici o explicaţie. După mareşalul D. Ustinov, a intervenit generalul D. Djurov, ministrul Apărării al Bulgariei, care a declarat că este de cord să dăm neîntârziat ajutor Poloniei, şi că în acest sens el are aprobarea Biroului Politic al Partidului Comunist Bulgar. Rezulta că unele state membre ale Tratatului de la Varşovia cunoşteau dinainte că se preconiza şi o soluţie militară în cazul Poloniei. Se repeta, într-un fel, istoria din august 1968.
A urmat generalul de armată M. Dzur, ministrul Apărării al Cehoslovaciei, (ar fi de amintit că acesta a fost implicat în intervenţia din ţara sa din anul 1968), care, în esenţă, a spus că deşi el nu mai este membru al Biroului Politic al partidului său se pronunţă pentru "acordarea ajutorului cerut" de Polonia. Generalul de armată H. Goffmann, ministrul Apărării al R.D. Germane, s-a exprimat simplu, afirmând că el nu este împotrivă. Generalul de armată L. Czinege, ministrul Apărării al Ungariei, a declarat însă că nu se poate pronunţa până când nu se consultă cu János Kádár, observând că nu înţelege ce s-a schimbat în Polonia din ziua precedentă, întrucât generalul Fl. Siwiski nu pomenise nimic despre aşa ceva în intervenţia sa.
Profund marcat de situaţia creată, abătut, generalul Fl. Siwiski n-a spus nici un cuvânt, nu s-a opus în nici un fel, adoptând o poziţie implicit capitulară. Este momentul să precizăm că, în august 1968, polonezii intraseră în Cehoslovacia cu patru divizii, constituite într-o armată, pe care o comandase nimeni altul decât generalul-colonel Fl. Siwiski, cel care stătea acum încremenit lângă mine.(...)
UNDE-I TELEGRAMA LUI JARUZELSKI?
Mi-am început intervenţia prin constatarea că, dacă ni se cere ajutor, noi, miniştrii Apărării, nu putem propune şi oferi decât unul militar. Apoi l-am rugat pe mareşalul D. Ustinov să ne prezinte telegrama trimisă de generalul W. Jaruzelski şi l-am întrebat de ce liderul polonez se adresează miniştrilor Apărării, şi nu şefilor de state, având în vedere funcţiile cu care era investit.
În acelaşi timp, preluând ideea generalului L. Czinege, am solicitat să ni se explice ce s-a schimbat în Polonia, deoarece cu o zi înainte, generalul Fl. Siwiski luase cuvântul în forul nostru şi nici atunci şi nici până la ora acelei discuţii nu semnalase sub nici o formă că, faţă de ceea ce se ştia, ar fi existat o situaţie deosebită în ţara sa. Am încheiat, subliniind că, deşi nu am un mandat în acest sens, întrucât situaţia creată era inedită, respectând principiul neamestecului în treburile interne ale altora, nu pot fi de acord să semnez un document de natura celui propus de mareşalul D. Ustinov. Dacă vor s-o facă, să o facă fără români, şi chiar să specifice că românii se opun, dar eu îi sfătuiesc să nu recurgă la o asemenea soluţie. Cu toate insistenţele mareşalului D. Ustinov, susţinut de colaboratorii lui (mai puţin de mareşalul V. Kulikov şi de generalul A. Gribkov, care n-a luat cuvântul nici atunci şi nici a doua zi), de miniştrii Apărării ai Bulgarirei şi Cehoslovaciei, n-am cedat, am rămas pe poziţia exprimată. La un moment dat, un viceamiral sovietic de la secretariat a adus o filă, scrisă de mână cu cerneală, spunându-ne că este telegrama lui W. Jaruzelski, fără însă a-i da citire, ori să ne-o pună la dispoziţie. Acest lucru mi-a întărit convingerea că nu există o telegramă de la W. Jaruzelski, că hârtia prezentată nu era un document autentic.
RAPORT LA BUCUREŞTI
La despărţire am declarat că voi raporta neîntârziat la Bucureşti pentru a se cunoaşte situaţia creată şi atitudinea adoptată de mine. Am luat imediat legătura prin telefon (în jurul orei 13:00, ora locală) cu Nicolae Ceauşescu, în prezenţa generalului-colonel Marin Nicolescu şi a colonelului Alexandru Endrijevschi, şi i-am comunicat că "aici s-a ivit o problemă fulminantă". După ce l-am informat mai pe larg asupra celor discutate el a spus: "Păi, asta înseamnă intervenţie!", la care eu am completat: "Aşa am înţeles şi eu, de aceea m-am opus". "Ai procedat bine", a spus el. Apoi m-a întrebat ce poziţie au adoptat ceilalţi. După ce a ascultat, a precizat că, având în vedere gravitatea şi complexitatea problemei, nu-mi poate da un răspuns pe loc, că trebuie să se consulte cu Consiliul de Stat şi cu Guvernul. "Sună-mă peste o oră", a încheiat el. Cred că N. Ceauşescu avea în vedere faptul că discuţia noastră telefonică este interceptată şi că dorea astfel să aducă la cunoştinţa sovieticilor că problema respectivă va fi discutată în forurile statale superioare româneşti. Peste o oră am telefonat la Bucureşti. Nicolae Ceauşescu mi-a comunicat, fără a-mi da alte detalii, că s-a consultat cu "cine trebuie" şi că au stabilit să ne menţinem pe poziţia adoptată.
CONSULTARE ROMÂNO-MAGHIARĂ
În timpul pauzei de prânz, şeful Direcţiei informaţii a armatei maghiare a solicitat o întrevedere cu omologul său român. I-am aprobat contraamiralului Şt. Dinu să dea curs cererii şi, bănuind că acţiunea viza o consultare în legătură cu poziţia noastră în chestiunea poloneză, am convenit cu el şi ce atitudine să adopte. La această întâlnire, contraamiralul Şt. Dinu a fost însoţit de colonelul Al. Endrijevschi. La întoarcere m-a informat că ministrul L. Czinege a dorit să afle, prin generalul delegat de el, dacă ne menţinem pe poziţia exprimată la şedinţa ce avusese loc cu puţin timp în urmă, lăsând să se înţeleagă că doreşte să ni se alăture.
Probabil că ministrul ungar a recurs la această formulă poate pentru că o întâlnire între noi doi ar fi atras atenţia. În ceea ce mă priveşte, am interpretat demersul generalului L. Czinege ca pe o încercare de apropiere a atitudinii delegaţiei ungare de poziţia noastră, lucru care se va întâmpla în final, chiar dacă într-un mod condiţionat.(...)
În ziua următoare, 4 decembrie, înainte de a începe lucrările şedinţei Comitetului Miniştrilor Apărării, când toate delegaţiile se aflau deja în sală, pe locurile lor, am fost din nou convocaţi, la fel ca în ziua precedentă, pentru a discuta aceeaşi problemă referitoare la Polonia.
În timp ce traversam sala în care avea loc şedinţa pentru a merge la locul întâlnirii, sub privirile tuturor celor prezenţi, am fost reţinut de ministrul ungur, generalul de armată L. Czinege, care m-a întrebat dacă a intervenit cumva vreo schimbare în poziţia delegaţiei române.
L-am asigurat că nu s-a modificat nimic şi că vom avea în continuare aceeaşi atitudine. După ce m-a ascultat, generalul ungur mi-a mulţumit şi m-a informat că luase legătura cu János Kádár, şeful statului ungar, care-i precizase că el nu fusese căutat de conducerea polonează pentru a-i solicita vreun sprijin.(...)
ROMÂNIA ESTE ÎMPOTRIVĂ
Împreună cu ceilalţi participanţi, aceiaşi din ziua precedentă, am intrat în încăperea în care eram convocaţi, şi ne-am aşezat pe aceleaşi locuri (consider potrivit să menţionez că foloseau translatori pentru limba rusă numai miniştrii Apărării din România, Ungaria şi R.D. Germană şi că, dintre toţi miniştrii Apărării din tratat, numai eu şi omologul meu ungur nu aveam studii în URSS.
Primul a vorbit mareşalul D. Ustinov, reluând explicaţiile din ajun legate de Polonia. De această dată, mareşalul nu a mai cerut părerea fiecărui ministru. M-a invitat pe mine să-mi precizez atitudinea deşi, aşa cum menţionam, o exprimasem în ziua anterioară în două împrejurări. Dând curs invitaţiei la cuvânt, am repetat cele spuse cu o zi în urmă, accentuând argumentele şi subliniind, între altele, că nu trebuie făcut un asemenea pas ale cărui consecinţe politice şi militare în plan european şi mondial ar fi fost imprevizibile, încheind că, de această dată, le transmiteam punctul de vedere oficial al forurilor supreme române care îşi însuşiseră opinia exprimată de mine. Din informaţiile primite de la Bucureşti rezulta că generalul W. Jaruzelski nu se adresase autorităţilor româneşti cu vreo cerere, iar ceilalţi miniştri pot lua decizia pe care o doresc, dar cu menţiunea că România este împotrivă, am adăugat eu. Le-am sugerat totuşi să dovedească discernământ politic şi responsabilitate şi să nu recurgă la "ajutor" în Polonia, cum era numită previzibila intervenţie militară.
Au luat apoi cuvântul mareşalul Nikolai Ogarkov şi generalul de armată Alexei Epişev, care au menţionat, între altele, că socialismul este în pericol şi dacă nu acţionăm noi, vor acţiona duşmanii noştri. În toiul discuţiilor a intervenit ministrul Apărării al Bulgariei, generalul D. Djurov, care a fost de părere "să-l lăsăm pe tovarăşul Olteanu, pentru că a rezultat că nu-şi schimbă părerea. Să ne ocupăm - a continuat acesta - de tovarăşul Czinege pentru a ne spune clar ce a hotărât". Ca urmare, "focul" a fost mutat pe ministrul Apărării al Ungariei. Generalul L. Czinege, după ce a reluat o serie de argumente, s-a referit la convorbirea avută cu J. Kádár în aceiaşi termeni în care mi-o relatase şi mie înaintea şedinţei, nu s-a declarat explicit împotrivă, dar nu şi-a exprimat nici acordul. Pentru a-l determina pe generalul L. Czinege să se pronunţe, mareşalul N. Ogarkov a avut nefericita inspiraţie să spună că în Polonia trebuie acţionat ferm, oportun şi în unitate, pentru a nu se ajunge la situaţia creată în Ungaria în 1956.
La auzul acestei aprecieri, generalul ungur a reacţionat violent, lovind puternic cu pumnul în masă, aproape strigând "cum îşi permite un mareşal sovietic să insulte poporul maghiar, care în 1956 a fost sfârtecat de tancurile şi tunurile unei armate străine?". Generalul L. Czinege a afirmat în încheiere că "tocmai de aceea nu trebuie să se mai repete un 1956". Însă atitudinea lui faţă de chestiunea poloneză aflată în discuţie rămânea confuză. Intervenind pentru a îndrepta turnura nedorită pe care o luase discuţia, mareşalul D. Ustinov i-a solicitat generalului L. Czinege să se pronunţe clar dacă este de acord sau nu cu semnarea documentului preconizat. În faţa acestei somaţii, generalul L. Czinege a recurs la următoarea stratagemă: "Dacă semnează tovarăşul Olteanu, semnez şi eu". Mareşalul D. Ustinov şi-a îndreptat privirile spre mine. Am repetat, nu ştiu pentru a câta oară, poziţia adoptată de la început şi pentru care acum aveam un minimum de suport din ţară: "Nu sunt de acord!". În cele din urmă nu s-a hotărât nimic. Nemulţumit de această nereuşită, mareşalul D. Ustinov s-a îndreptat grăbit şi nervos spre uşă.
SURSE SOVIETICE
Referindu-se la această şedinţă, recunoscând că se lua în calcul o intervenţie militară în Polonia, generalul A. Gribkov, în lucrarea sa "Doctrina Brejnev şi criza poloneză la începuturile anilor '80", scria după 11 ani: "Din această cauză s-a hotărât că «declaraţia» fără semnătura celor doi miniştri nu putea fi redactată pentru a nu arăta lumii întregi divergenţele dintre membrii Comitetului într-o problemă atât de importantă, care privea interesele tuturor ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia. Când János Kádár a aflat despre aceasta - continuă A. Gribkov - el a fost surprins de nehotărârea ministrului său. N. Ceauşescu însă a aprobat poziţia adoptată de C. Olteanu". (General de armată Anatoli I. Gribkov, Doctrina Brejnev şi criza poloneză de la începutul anilor '80, în "Voenno - istoicesckii jurnal", nr. 9, 1992, p. 51. Exprim recunoştinţa mea, şi pe această cale, cunoscutului istoric Florin Constantiniu, care mi-a semnalat acest material, mi-a oferit o copie şi a avut bunăvoinţa să comenteze în presă dramaticul moment.
Gen. Col. (r) Constantin Olteanu
Fragment din "România o voce distinctă în Tratatul de la Varşovia. Memorii 1980-1985. Dialog cu Dumitru Avram", Editura Aldo, Bucureşti, 1999, p. 102-110
Citește pe Antena3.ro