A căzut Zidul Berlinului

În primul lui discurs, Egon Krenz promite continuitate şi anumite schimbări. Rolul partidului va ră­mâne acelaşi, dar promite des­chiderea unui dialog cu opoziţia. A doua zi, el se înâlneşte cu reprezentanţi ai Bisericii, Sinodul din Dresda al Bisericii Evan­ghelice contestă ro­lul conducător al partidului şi le cere li­derilor partidului să ceară scuze pentru brutalităţile din zilele pre­ceden­te. La 23 oc­tom­brie, nu­­mă­rul demonstran­ţilor atin­ge 300.000 de partici­panţi. La fel la 30 octom­brie, o săp­tămână mai târziu. La 24 octo­m­brie, Krenz este confirmat de Parlament, Volkskammer. 26 de deputaţi vo­tează împotrivă; alţi 26 se abţin. Este o noutate pentru docilul parlament comunist.

La 27, Gunther Schabowski se întâlneşte cu liderii Nou­lui Forum. Tema: legalizarea orga­niza­ţiei. În aceeaşi zi, Consiliul de Stat anunţă amnistierea celor care au părăsit RDG în ultimele luni.

O dată cu 1 noiembrie, măsura luată de Ho­necker de a anula că­lătoriile în ţările blocului sovietic este revocată. Efectul este că exodul creşte din nou. La 1 noiembrie, Egon Krenz merge la Moscova, unde declară că nu regretă trecutul. Spune că Polonia şi Un­garia nu sunt nişte modele pentru el. "Nu-mi plac modelele ori stan­dar­­de­le!", spune Krenz. "Chipul lui de mort pă­rea înfri­co­şător. Avea suficientă minte ca să nu ceară sprijin militar sovietic pentru a res­taura ordinea în ţară. Gorbaciov exclusese această po­si­bi­­litate. În schimb, i-a cerut lui Gor­baciov sprijin politic împotriva atacurilor şefului re­for­mist al organizaţiei de partid din Dresda, Hans Mosdrow. Gorbaciov a fost de acord.

Situaţia însă nu se calmează. 2.000 de refugiaţi sunt înregistraţi zilnic. La 2 noiembrie, întors din URSS, Krenz cere demisia lui Margot Honecker, soţia lui Erich Honecker, şi a lui Harry Tisch, liderul sin­dicatelor oficiale.

Krenz accelerează ritmul concesii­lor, dar se află mereu în urma cererilor demonstranţilor.
Concesii care ar fi fost primite favora­bil în urmă cu o săptămână sunt făcute prea târziu şi nu îi mai mulţumesc pe demonstranţi. Mul­ţimile se radicalizează continuu după 9 octombrie. Demonstraţiile practic nu mai încetează. În Berli­nul de Est, la 4 noiembrie este un vârf de participare. Este un semnal puternic pentru putere. Nimic nu îi mai poate opri pe nemulţumiţi să se exprime, să umple bulevardele şi pieţele. Depăşesc 1 mi­lion. Puterea se dezintegrează.

La 7 no­iembrie, prim-ministrul Willy Stoph demisionează. Era în funcţie de 25 de ani, din 1964. Patru zile mai târziu, toţi membrii Biroului Politic demisio­nează. Printre ei Erich Mielke, minis­trul Securităţii Statului, un octogenar (81 de ani) care în faţa Parlamentului, în 13 decembrie, aproa­pe senin, va răspunde hui­duielilor: "Dar eu vă iubesc pe toţi!". Willy Stoph este înlocuit de Hans Modrow (61 de ani), un economist reformist, şeful de partid al Dresdei. Faptul că era preferat de Gorbaciov i-a determinat pe Krenz şi pe sprijinitorii lui să-i ofere postul.

Demonstraţiile însă nu încetează. La Berlin, măr­şăluiesc un milion de oameni. Poliţia nu mai intervine. Egon Krenz este nepopular. I se cere plecarea. Exodul continuă ca şi pe vremea lui Honecker. Încrederea în regimul abia instalat este zero. Krenz îi telefonează la Kremlin lui Gorbaciov: Ce să fac? Liderul sovietic îl sfătuieşte să deschidă graniţele, ca să evite revolta la scară mare. Până la 9 noiembrie, aproape 300.000 de oameni au trecut graniţa. Şeful de partid al Berlinului de Est, Gunther Schabowski, anunţă în după-amiaza zilei de 8 noiembrie că, începând de a doua zi, est-germanii pot părăsi ţara prin orice punct doresc.
La miezul nopţii, zidul de la Berlin - ridicat la 13 august 1961 - se des­chide. E o cădere simbolică, ase­mă­nătoare cu căderea Bastiliei. Se în­cheie o epocă. Poliţia, grănicerii privesc descumpă­niţi şi nu ştiu ce să facă. Atunci fraternizează cu mul­ţimea. "Deschideţi poarta!"; strigă lumea: "Tor auf, tor auf!". Locuitorii din ambele părţi ale Berlinului, zeci de mii de locuitori, năvălesc în zona zidului. Cântă, scandează, dansează. Tot Berlinul, de Est şi de Vest, este pe străzi.

E o noapte magică. Se încheie o istorie întunecată. Zidul de la Berlin a fost cel mai puternic simbol al divizării Europei. "Zidul protector antifascist", cum i se spunea oficial zidului, avea 165,7 kilometri în jurul Berlinului occidental. "Fiecare secţiune avea o lăţime de aproximativ 1,2 m, o înălţime de 4 m şi o grosime de 15 cm, împodobită cu bare de oţel armat din 10 cm în 10 cm. Înainte de ridicarea zidului, 3 milioane de est-germani (a şasea parte din populaţie) trecuseră în Vest. 2.000 de oameni pe zi tre­ceau în vara anului 1961 în Vest. "46 de morţi printre cei care au încercat să treacă zidul în 1962. În 1989, au fost doi. Cifrele oficiale dau 258 de ucişi de grăniceri. În 1991, statisticile dau alţi 216 morţi.

Nu se cunoaşte numărul real al celor care au reuşit să treacă zidul între 1961 şi 1989. Şi deodată, după 28 de ani şi 91 de zile, zidul dispare. Locuitorii Berli­nului de Est năvălesc în Berlinul de Vest. 2 milioane de vizitatori în primul week-end pentru a vedea ce viziona­seră la tele­vizor, dar le fusese interzis. Zidul a frustrat un întreg popor, l-a ţi­nut îngenuncheat. Obsesia a crescut treptat până la explozia din noiembrie 1989, care a fost un adevărat catharsis, o eliberare. Acest sfârşit de săptămână avea, mai curând în Berlinul de Est decât în cel de Vest, acea intensitate magică, transformatoare pe care am întâlnit-o ultima oară în Polonia, în toamna lui 1980.

Oameni obişnuiţi îşi regăseau glasul şi curajul, pofta de viaţă - Lebensmut (...) Sunt clipe în care simţi că undeva un înger şi-a desfăcut aripile (...). La început, a fost chiar Zidul: zidul şi sistemul pe care îl reprezenta şi îl ocrotea. Zidul nu se afla undeva la periferia Germaniei de Est, se afla chiar în centrul ei. Şi trecea prin inima fie­căruia. Era greu, chiar şi pentru cei din alte ţări est-europene, să aprecieze pe de-a-ntregul povara de ordin psihologic pe care o reprezenta. Toate agenţiile de presă, toate televiziunile dau ştirea, însoţită de reportaje, comentarii. La Beijing nu se spune şi nu se arată nimic despre căderea zidului. Beijingul este însoţit în această tăcere de Phenian şi Bucureşti.

Lucrurile s-au petrecut extrem de repede. Nimeni nu a fost pregătit pentru o asemenea situaţie. Cancelarul Kohl se află în vizită oficială în Polonia. Vizita este întreruptă; toţi liderii politici ai Germaniei occidentale, lideri ai opoziţiei din RDG, diverse perso­nalităţi participă la mitinguri spontane, care sunt peste tot. Este o mare sărbătoare. Membrii Bundestagului, Parlamentul din Bonn, se ridică în picioare la aflarea veştii şi cântă imnul.

Cancelarul Kohl îşi întrerupe vizita de cinzi zile în Polonia şi vine la Berlin. El declară: "Roata istoriei se învârte mai repede". Preşedintele Bush declară că este foarte fericit. "Nu am de gând să dansez pe Zid (spune el unui colaborator n.a.). Amintindu-şi de evenimen­tele din 1956, din Ungaria, când propa­ganda ame­rica­nă i-a încurajat pe revo­luţio­nari, făcându-i să aştepte la un ajutor din partea Occidentului, nu dorea ca est-germanii să conteze pe ajutorul mi­litar american dacă regi­mul lor va în­cerca să întoarcă istoria înapoi, printr-un masacru ase­mănător celui din Piaţa Tien An Men. Bush este reţi­nut şi pentru că doreşte să-l menajeze pe Gorbaciov de reacţia cercurilor conservatoare din URSS. O bucurie prea marca­tă pe tema căderii comunismului putea să îi creeze mari dificultăţi lui Gorbaciov.
Stelian Tănase, din volumul Istoria căderii regimurilor comuniste, Bucureşti, Humanitas, 2009, p. 222-224