Acţiunea "Dâmboviţa"

În anul 1989 erau pe punctul de finalizare lucrările complexe de ame­najare a Dâmboviţei în Capitală. Mai rămăsese staţia de epurare de la Glina. Mulţi zic că dacă ar fi trăit încă un an Tovarăşul era gata şi Glina. Dar s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi staţia de epurare nu s-a mai terminat nici până azi, după 20 de ani.

Pasiunea şi ambiţia Tovarăşului
Toată ţara ştie, dar mai ales bu­cu­reşteanul, că amenajarea Dâm­bo­viţei în Bucureşti a fost marea pa­siune a Tovarăşului. Când afirm acest lucru mă bazez pe numărul de vizite pe care le-a făcut la această lu­crare, începând de la kilometrul 0 şi până la kilometrul 10-11, spre Glina.

Mulţi, avizaţi sau neavizaţi, nu au apreciat proiectul de amenajare complexă a Râului Dâmboviţa, dar ca om care am trăit în mijlocul eve­nimentelor pot să afirm că s-a făcut un lucru foarte serios. Că s-ar fi pu­tut şi mai bine, e adevărat. Dar nu se poate nega faptul că lucrarea re­zolvă nişte probleme de mare stringenţă ale Capitalei. De fapt, is­toria acestei amenajări cred că a plecat de la o revărsare a Dâm­bo­viţei prin anul 1978. S-a întâmplat după ce ţara întreagă cunoscuse inun­da­ţiile ca­tastrofale din anii 1970 şi 1975.

Acest proiect a rezolvat de fapt trei probleme:
a) Sistematizarea într-o casetă sub­terană a colectării apelor de ca­nalizare care până acum infestau cheiul Dâmboviţei;
b) Crearea unei albii de apă curată pe care s-ar putea organiza acti­vităţi nautice sportive şi de agrement;
c) Prin crearea Lacului Morii se realizează de fapt o uzină de acumulare tampon, care ar putea contracara nişte inundaţii ce acelea din 1978.
Din punct de vedere tehnic, lu­crarea nu a pus probleme deosebite. Dar, fără prezenţa săptămânală a Tovarăşului la faţa locului, lucrarea nu s-ar fi terminat practic în trei ani, ci în cinci-şase, ori mai mult.

La început s-a considerat că lu­crarea se poate rezolva de Consi­liul Naţional al Apelor (CNA - tov. Badea) şi de Primăria Capitalei.

Citește pe Antena3.ro

Blocaj la negocierile pentru Guvern. Surse: Nu s-au înțeles pe împărțirea ministerelor

Primul care s-a amestecat în această lucrare, fără nici un fel de eschivă, ba chiar dând unele reprezentaţii de "competenţă", a fost noul director general al CCCF, N. Constantinescu. La început s-a angajat la un tronson de amenajare între Piaţa Operei şi Operetă, apoi s-a extins până în Piaţa Unirii, s-a mai adăugat un tronson între Podul Mărăşeşti şi Podul Timpuri Noi, altul din Podul Vitan Bârzeşti spre CET Bucureşti Sud şi, în fine, ultimul, de vreo 3 km, de la serele Popeşti Leordeni spre Glina.

La aceasta s-a mai adăugat şi salba celor 11 porturi pe care trebuia să le proiecteze şi să le execute "Ca­pitala" şi sub diferite forme şi pretexte am fost atraşi tot noi, MTTC, şi cu proiectarea, şi cu execuţia. S-a ajuns ca 40% din această lu­crare să fie executată de către MTTC. Marele merit al im­plicării noastre îi aparţine lui N. Constantinescu. E de prisos să mai spun că lucrări mari, aprobate şi începute, legate de mo­dernizarea transporturilor aşteptau în umbra acestor lucrări din Bucureşti.

De fapt, nu puţine erau vocile din provincie care criticau MTTC, care şi-a abandonat îndatoririle specifice din teritoriu şi a intrat cumva voluntar în nişte pro­bleme care nu erau chiar ale sale. Cred că aveau dreptate. Dar să revenim la câteva secvenţe din timpul exe­cuţiei.

Tronsonul experimental: Complex studenţesc - Pod Grozăveşti
Nu ştiu dacă acest tronson a fost greu sau uşor. MTTC prin CCCF a avut de executat doar Podul Gro­zăveşti. Dar ce am văzut într-o seară la tv, că CNA a prezentat To­varăşului şi To­va­răşei tronsonul exprimental mai sus-amintit. Era într-adevăr frumos, civilizat.

Tov. Badea şi colectivul său a fost lăudat de tov. chiar în plin CPEx. Tov. Badea a fost felicitat nominal.
De la această reuşită lui Badea au început să-i crească coarnele şi să terorizeze tot omul care ar fi avut cât de cât treabă cu această lucrare: proiectanţi, executanţi, Primăria Capitalei, CSP, MAGF, fabrici de ciment, fabrici de prefabricate, combinate metalurgice etc. Pe mine a început să mă aten­ţioneze doar că suntem rămaşi în urmă faţă de gra­fic cu tronsonul Operă - Operetă.

Cofrajul glisant - un bluf
Pentru tronsonul nou-amintit a fost angrenată IADP Bucureşti, înterprinderea cea mai puternică din Bucureşti, dar care şi-a neglijat total alte obligaţii în te­ritoriu. S-a imaginat astfel un cofraj alu­necător pe nişte şine care la prima vedere răspundea "tuturor ce­rinţelor". Însă, cum era de obicei la colectivele mici de proiectare, mai mult se vehi­culau idei, concepte, decât pro­iecte serios studiate. Acest cofraj glisant nu a mers; că era prea greu, că nu era mişcat la timp, că forţa de tracţiune a buldozerului era incompatibilă cu mlaştina în care defila şi multe altele.

Tov. Badea şi proiectanţii lui s-au orientat spre prefabricarea totală a casetei şi lucrurile îi mer­geau strună - cam în această si­tuaţie ne-a găsit primăvara lui 1987, luna aprilie, când în mai trebuia să fim gata cu tot traseul şi aveam executat circa 90% din lucrare.

Am încercat în zadar să-l con­vingem pe dl Constantinescu Ni­colae să renunţe la cofrajul glisant, dar el îi plângea de milă lui Badea: să vedeţi cum se va încurca.

Podul Izvor
Era o sâmbătă răcoroasă. Vizita începuse de la Lacul Morii în sensul de curgere şi ne-am oprit pe Podul Izvor, proaspăt terminat de către CCET-ADP.
Tov. Ministru Aron era într-o vizită prin Turcia. La vizită eram eu, N. Constantinescu şi restul aşteptau pe traseu.

La un moment dat, Tovarăşul se uită spre mine şi întreabă:
- Voi, dragă, când terminaţi până la Podul Mihai Vodă?
- Tov. secretar-general, avem un program. Să lărgim caseta în circa 10 zile.

A luat foc.
- Dacă până sâmbăta viitoare nu aţi legat caseta, stăm de vorbă altfel. Să-i spui şi lui Aron. Nu se poate, dragă, să ascult toată ziua minciunile voastre. Şi a mers la maşină pentru a porni mai de­parte. Eu eram topit. De toate acestea, de greutatea sarcinii: era de fapt o lucrare de cel puţin o lună de zile. Am mers câteva zeci de metri şi coloana de maşini s-a oprit din nou. În dreptul întreprinderii METROU, era un fascicul mare de cabluri. N-am treabă cu ele, mi-am zis, dar n-a fost aşa. Erau cabluri telefonice şi eu, fiind al MTTC, am luat şi aici scatoalca:

- Nu se poate, dragă, voi în­curcaţi toţi lucrarea. Să-l chemi aici imediat pe adjunctul de mi­nistru care se ocupă cu telefoa­nele. Şi nu pleca de aici până nu re­zolvă pro­blema.
- Am înţeles. Şi s-a mers mai departe.

La Podul Operetei, tov. Badea a reclamat că nu poate termina caseta sub apă pentru că MTTC nu şi-a scos încă eşafodajul. A urmat din nou o privire tăioasă. Între timp, s-a făcut ora 12:00, vizita s-a mutat la Casa Repu­blicii, eu am rămas pe Dâm­bo-viţa să organizez lucrul pentru sâmbătă, pentru duminică şi aşa mai departe, pentru terminarea sarcinii într-o săptămână!?

Mare mi-a fost surpriza când am constatat că nu prea am avut interlocutori. Cu excepţia lui R. Rădulescu, inginer-şef cu meca­nizarea al CCCF, şi a directorului general adjunct al CCCF pe alţii nu am prea găsit.
Duminică, de asemenea, s-au făcut că lucrează câţiva oameni de la Cluj şi, în rest, vizitatori de tot felul.

O soluţie riscantă
Luni am reuşit să-l găsesc pe ing. Micu de la IADP, care cu­noştea bine toate sectoarele lu­crării, şi cu el am putut închega un program; pentru că el era singurul care avea şi o privire de ansamblu a tuturor fazelor de execuţie.

Prima măsură: am mai adus oameni de la canalul Argeş;
A doua măsură, am des­fiinţat în sfârşit vestitul cofraj glisant şi am început să lucrăm şi noi cu prefabricate. S-a cunoscut ime­diat avansul. În săptămâna aceea au început ploile de primăvară şi veneau parcă la comandă, în fie­care zi pe la ora 16:00-17:00, parcă erau bles­te­mele Celui de Sus. La termenul cu pricina n-am fost gata, bine­în­ţeles, dar tova­răşul a început să priceapă ce vo­iam să facem şi i-a plăcut, drept pentru care ne-a "iertat" de ne­reuşită.

Soluţia găsită de mine împreună cu Nicu era foarte riscantă. Dar era totuşi o soluţie, cu foarte multe provizorate. Eu a trebuit să plec 4-5 zile în Ungaria şi tov. Aron înţelegând despre ce-i vorba cu această soluţie provizorie a vrut s-o prezinte T­o­va­răşului drept o reuşită personală. A dat ordin să se monteze o poartă stăvilar într-un beton alcătuit proaspăt, care a fost rupt apoi de presiunea apelor şi s-a creat astfel o situaţie mai grea decât înainte. Cert este că într-o sâmbătă, 30 iunie, s-a făcut caseta şi taluzarea cu beton de la Operă până la Operetă.

Am lucrat cu scafandrii marini în acea scurgere puturoasă a Dâm­boviţei (pe pipăite, bine­în­ţeles), iar eu mi-am pierdut complet simţul mirosului stând timp de 40 zile între 16-18 ore acolo, în cizme de cauciuc şi cu pelerina de ploaie pe orice vreme (căci ţâşnea apă murdară peste tot).

În ziua de 30 iunie Curticeanu s-a simţit dator să ne arunce nişte felicitări pe ascuns şi să ne măr­turisească cum că tovarăşul in­trase la idei că n-o să fim în stare să închidem caseta la acel cot al plângerii, care mai demult s-a numit Podul Mihai Vodă.
Ing. Alexandru DOBRE