Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cine nu a râs pe înfundate privind caricaturile lui Mihai Stănescu în anii în care schiţatul unui zâmbet putea fi interpretat ca un afront la adresa regimului? Dincolo de tristeţea acelor timpuri, aberaţiile sistemului văzute prin ochii unui artist plastic pentru care curajul nu este doar un cuvânt s-au transformat în clipe de evadare pentru milioane de români.
Mărturiseşte că s-a întors de fiecare dată în România din călătoriile peste hotare pentru că aici oamenii îl iubeau şi îi înţelegeau cel mai bine desenele, mesajele. În ciuda ochilor albaştri vigilenţi, a reuşit să-şi facă desenele cunoscute. Şi albumele i-au fost interzise, chiar dacă la un moment dat Nicolae Ceauşescu a decis că cenzura nu mai există şi că fiecare este responsabil pentru acţiunile sale.
Minunea a ţinut câteva zile, nu se mai ştie dacă numai trei, iar albumul "Mihai Stănescu", pe care caricaturistul s-a grăbit să-l scoată pe piaţă, i-a fost confiscat. Însă nu înainte ca oamenii să cumpere mii de exemplare în câteva zile: "Am tipărit albumul, l-am dus la Căminul Artei, unde l-am şi lansat şi unde au venit cinci persoane: Dinescu şi soţia, plus încă doi sau trei prieteni. Atunci nu aveai voie să anunţi în ziar că lansezi ceva. Numai Ceauşescu avea voie să lanseze. A doua zi, lumea a aflat despre carte, au început să cumpere şi în patru zile s-au vândut 4.000 de exemplare.
La scurt timp a fost trimis şoferul de la Uniune ca să ia cărţile rămase, cam 1.000 de bucăţi. Dar el s-a mai oprit pe drum, pe Magheru, mergând spre Fondul Plastic. Oprea şi le mai vindea oamenilor cărţi din camion. Costa 26 de lei albumul. Mi l-au interzis pentru că a aflat Suzana Gâdea, Ministrul Culturii, de succesul pe care îl avea. Dar au făcut prost că le-au retras după ce deja se vânduseră atâtea, pentru că lumea a făcut copii după cele care se cumpăraseră. Li s-au dat pedepse celor de la Uniune, care semnaseră pentru ca apariţia albumului să fie posibilă. S-o fi spus că nu mai e cenzură, dar nici chiar aşa...
La scurt timp după această întâmplare, îmi aduc aminte că mergeam pe Magheru, şi am văzut o fată care ţinea în mână albumul meu. Am oprit-o şi am întrebat-o dacă nu vrea să-i dau un autograf. S-a uitat la mine şi mi-a spus: «Fugi, domnule d-aici!» Nu ştia cine sunt. Aşa că am plecat. Nici nu mă îndepărtasem bine când o văd că vine după mine ca să-i semnez cartea. Şi-mi zice: «M-am întors, că dacă sunteţi dumneavoastră caricaturistul!»"
Lui Mihai Stănescu nu-i era teamă şi nu-i păsa. Se comporta ca un om liber. În anii comunismului a luat vreo 40 de premii internaţionale, aceasta fiind şi explicaţia oferită pentru faptul că Securitatea nu l-a strâns cu uşa mai convingător. Unii dintre tovarăşi veneau pe ascuns şi îi mai cereau câte un autograf pe una dintre cărţile interzise. Era prea cunoscut ca să i se întâmple ceva grav. Era mustrat, interzis, i se confiscau cărţile şi făceau tot posibilul să nu iasă prea des din ţară, dar nu l-au agresat.
Insistenţa cu care înnegrea foile albe cu desene-dinamită îi deranja adesea pe mulţi dintre colegii lui, artişti. "Îmi spuneau că le fac probleme. Le era teamă că din cauza mea nu-i vor mai lăsa să publice prin ziare. Pentru că eu nu publicam, dar ei da." Se lupta cu refuzurile pe care le primea. Încerca de fiecare dată să ajungă în ţările unde era invitat ca să i se înmâneze diverse premii. Ameninţa cu greva. La un moment dat l-au scos din sărite atât de rău încât şi-a dat demisia din partid, le-a predat şi carnetul de membru. Şi nu s-a mai întors chiar dacă l-au rugat şi l-au momit cu tot felul de promisiuni, de la apartamente la butelii şi promisiunea că îi vor scoate din beciuri albumele interzise: "Le spuneam că nu mă interesează. Că într-o zi le vor scoate oricum."
Atât de mult îl "iubea" regimul pe Stănescu încât i s-a plătit biletul de avion numai dus când a fost invitat pentru o lună, cu o bursă, să plece în America: "Am fost invitat de ataşatul de la Ambasada Americii să merg în SUA, cu bursă de la guvernul american. Eram mai mulţi, scriitori, ziarişti. Doamna Gâdea mi-a aprobat delegaţia, dar mai trebuia ca Uniunea Artiştilor Plastici să-mi plătească şi biletele de avion dus-întors, dar în consiliu mi-au aprobat numai biletul dus. Costa 12.000 de lei biletul dus-întors, deci ei îmi plătiseră doar 6.000 de lei. S-au gândit probabil că nu mă mai întorc şi de ce să mai cheltuiască banii. Aşa că, după ce s-a încheiat bursa, mi-am plătit biletul de avion ca să vin acasă. M-am întors pentru că aici îmi ducea lumea dorul, îmi spuneau că mă iubesc. Ce să fac în altă parte? Să fac calambururi în limba lor? E ca şi cum aş fi poet şi ar trebui să scriu în altă limbă decât a mea. Parcă nu prea mergea..."
Gurile de libertate pe care le înghiţea lacom în timpul călătoriilor în Occidentul pervertit nu l-au lenevit pe Stănescu. A revenit cu un nou album, pe care cei de sus i l-au aprobat după mai mult de un an de chin. "L-am intitulat «Umor 50%» pentru că în perioada respectivă se făcea economie la tot. Exact când să-l trimit la tipărit, mai aveam de lipit doar coperta, l-au oprit şi l-au băgat la beci. Desenele din acest album le-au văzut la Minister, pentru că, după experienţele pe care avuseseră cu mine, mi l-au cerut. Unii de la Uniune voiau ca unele desene să fie scoase, cei de la partid voiau să renunţ la altele. Şi ca să fiu de acord îmi ofereau tot felul de chestii. Chiar era interzis să apară fotografia autorului pe cartea pe care o lansa. Şi chestia asta s-a decis în urma unui scandal iscat din cauza unui profesor care a scos un volum despre Scorniceşti, loc de unde era de fel, şi care a îndrăznit să-şi pună poza pe carte. La fel, prin anii '80 şi pe coperta revistelor de cinema era interzis să apară un singur personaj, un singur actor. Aveau voie să pozeze numai în cuplu sau câte trei sau patru."
În anul 1989 i s-a năzărit că vrea să mai facă un album. S-a dus la Ministerul Culturii, la domnul Hegheduş, care i-a spus "acum nu e momentul"... şi de aici şi titlul albumului. "L-am făcut totuşi, apoi am început să-l multiplic la directorul de la Uzina de Mecanică Fină, care era prietenul meu şi avea xerox în birou. Le mai multiplicam la Ambasada Americii, la Biblioteca Americană, mergeam cu ele pe plajă şi le arătam oamenilor, le lăsam pe nisip, le duceam scriitorilor. Se uitau toţi ciudat la mine, dar asta era, ce să-i faci.
Pentru acest album am realizat în iunie o caricatură care înfăţişa un şantier în faţa căruia se monta o ghilotină, iar lângă se afla un afiş pe care stătea scris termen de execuţie 1 mai 1990. Aşa credeam eu, că în 1990 va pica Ceauşescu. Dar s-a întâmplat puţin mai devreme. Prin luna august a venit la mine un ataşat al Ambasadei Americii ca să-mi ceară un exemplar din albumul meu "Acum nu e momentul". El era omul prin care mai trimiteau afară diverse şi Dinescu şi Brucan, pentru că nu era controlat. Şi acest album a ajuns la Dorin Tudoran, la Washington, apoi eu am ajuns la Paris, unde editorul mi-a spus că vrea să scoatem albumul în Franţa. Am preluat albumul de la Tudoran, care a venit la Paris în acea perioadă, şi am început să-l tipărim. Textele de la acest album mi le-a tradus în franceză fata Doinei Cornea.
Şi în vreme ce cartea era sub tipar a venit Revoluţia, care m-a prins la Paris. Şi de vreme ce m-a apucat Revoluţia acolo am făcut modificarea la caricatura cu ghilotina. Am scris 22 Decembrie 1989." La ceva vreme după ce Mihai Stănescu a lansat cartea pe piaţa franceză, s-a întâlnit cu un român care lucra la Paris la acel moment şi acesta i-a mărturisit că a fost trimis împreună cu alţi inşi să cumpere toate cărţile pe care le găseau: "Eu şi editorul ne bucuram că se cumpăra atât de bine albumul, ca după aceea să aflu că de fapt încercau să nu lase cartea să se răspândească prea mult."
În prefaţa albumului "Acum nu e momentul..." Octavian Paler scria: "Îmi e drag acest artist subversiv pe care nu l-am văzut niciodată sumbru, încruntat, revoltat; care te priveşte cu o inocenţă perfidă şi surâde mereu, de parcă şi-ar cere scuze pentru ironia lui nimicitoare.
Dacă nu i-aş fi văzut desenele, n-aş fi crezut că e capabil de curajul unui kamikaze. Şi am impresia că norocul lui Mihai Stănescu, în anii din urmă, a stat în farmecul lui, capabil să «corupă», să îmbâlnzească, să exorcizeze «vigilenţa» represiunii. (...) Într-un moment în care prudenţa devenise o formă de complicitate, el şi-a luat admirabila libertate de a-i ridiculiza pe cei care mizau pe frica noastră. (...) Acum toată lumea detestă în gura mare dictatura. Desenele lui Mihai Stănescu pot să pară, din acest punct de vedere, aproape conformiste. Dar priviţi-le cu ochii cu care le-am privit eu, în august 1989, când nimeni nu ştia dacă se va termina vreodată coşmarul prin care orbecăiam, aşteptând un miracol care părea să se îndepărteze pe măsură ce-l aşteptam mai mult. Atunci veţi înţelege mai bine, cred, cât de gravă e seriozitatea de sub surâsul lui Mihai Stănescu."
