Agregatul aeroelectric, un proiect falimentar

Epuizarea resurselor naturale de energie, în special a cărbunelui din Valea Jiului, i-au determinat pe liderii comunişti de la Bucureşti să se axeze pe energia alternativă. De aceea, spre sfârşitul anilor ’80 au apărut foarte multe minihidrocentrale care alimentau cu energie comune şi sate.

Pe lângă forţa apei s-a apelat şi la cea a vântului. În urmă cu mai bine de 25 de ani a început execuţia unui prototip de turbină eoliană la Întreprinderea de Construcţii Metalice - ICM Bocşa, în judeţul Caraş-Severin. Acest proiect a fost abandonat după decembrie 1989, în prezent România neavând un proiect şi un prototip propriu omologat de turbină eoliană.


LUCRARE COMPLEXĂ ŞI FRUMOASĂ
Pe platoul Semenic, din Caraş-Se­verin, există trei eoliene experimentale, dintre care una încă în stare de funcţionare. Până după 1990, eo­li­a­na a produs curent electric şi a fost co­­nec­tată la sistemul energetic na­ţi­o­­nal. Eolienele care funcţi­o­nea­ză la ora ac­tua­lă în ţară sunt aproape toate se­cond-hand pentru că cererea la ni­vel mondial este mare, iar cei câţiva producători globali nu pot face faţă cererilor.

Potenţialul tehnic exploa­ta­bil în România este de circa 3.600MW, cu o producţie de energie de circa 8.000GWh pe an. Un p­o­ten­ţial tehnic exploatabil de 3.600MW înseamnă în jur de 1.500 turbine eoliene. În iunie '89 ziarul că­ră­şean Flamura publica un mic articol despre eolienele care se construiau la Bocşa. "Eoliana" era considerată cea mai frumoasă lucrare care îndeplinea şi rolul de staţie-pilot pentru cercetare.

Comuniştii care lucrau la ea erau consideraţi a fi promotori ai spiritului revoluţionar, oameni care credeau în necesitatea şi utilitatea policalificării. Importanţa acordată proiectului o re­pre­zenta şi faptul că Nicolae Ceauşescu urmărea mersul lucrărilor prin se­cretarul de partid pe judeţ şi prin inginerii care răspundeau de între­gul proiect.


INGINERI POLICALIFICAŢI
În anul 1989, proiectul centralelor eoliene de pe Semenic, concepute şi produse integral de români, la uzi­ne­le din Bocşa, erau prezentate ca un real succes.

Virgil Uturaş, pe atunci subinginer, s-a ocupat direct de construcţia şi de montarea acestor turbine eoliene pe muntele Semenic. El îi spunea acum 20 de ani reporterului că turbina eoliană este o lucrare de mare complexitate, mai ales că angajaţii ICM Bocşa erau obişnuiţi în special cu construcţii metalice, total diferite de ceea ce partidul le cerea.

La jumătatea lui iunie '89, partea de construcţie metalică era finalizată, pilonii fiind montaţi pe vârful Gozna, de pe Muntele Semenic. Lucrarea presupune şi o parte de automatizare şi robotizare de care s-a ocupat inginerul  Viorel Florei.

Subinginerul Virgil Uturaş a fost însă cel care a conceput şi realizat, împreună cu brigada condusă de  Constantin Popescu, lanţul cinematic. Specialist în sudură, Virgil Uturaş a trebuit să se policalifice. A învăţat aproape tot ceea ce ştia un inginer electronist, mai ales că avea în subordine doi ingineri de specialitate, dintre care unul cu două facultăţi. De partea mecanică, unicat de altfel, a răspuns inginerul Herman Kohl. În secţia pe care o conducea s-a realizat toată instalaţia mecanică şi s-au făcut şi încercările de subansambluri. Cu toate că făcea parte din programul de cercetare, eoliana nu-i scutea pe angajaţii ICM Bocşa de sarcinile de producţie.
ADAPTAREA LA CERINŢĂ A FOST VITALĂ
Pentru presa de atunci, oamenii de la ICM Bocşa erau avizi ori pasionaţi de tehnică nouă, mai ales că pe durata acestui proiect au avut de înfruntat foarte multe obstacole, de multe ori lucrările la diferite porţiuni ale eolienei complicându-se foarte mult. Una dintre aceste pro­bleme a fost elicea. Pentru Eduard Be­re­nyi, elicea eolienei a fost ultima lucrare înainte de pensio­nare. Berenyi este cel care a botezat turbina eoliană: agregat aeroelectric.

Este evident că nu s-a putut publica în ziar care au fost problemele cu care s-au confruntat cei din echipa de cerce­tare. Mesajul pe care trebuiau să-l transmită muncitorii bocşeni a fost repetat întruna ca într-o piesă de teatru: "ne-a plăcut noul", "nu am fugit de greu", "a fost greu la început, dar acum nu", "adaptarea la cerinţe noi a devenit vitală" etc. Planul bocşenilor era să fabrice zece agregate aeroelectrice lunar, pe lângă 33 de macarale-turn şi alte produse. Ţinta era să se ajungă la un grup de 300 de turbine eoliene care urmau să pulseze în sistemul naţional.

Inginerul Victor Creangă, directorul de atunci al ICM Bocşa, le spunea celor din grupul de cercetare că trebuie să urgenteze munca la proiect pentru a putea prinde atât contracte interne, cât şi externe. Iniţial, s-a pus problema importului elicelor care trebuiau să fie echilibrate dina­mic, un lucru complex. S-a renunţat rapid la idee, astfel că bocşenii au construit aceste piese, deşi până atunci nu mai făcuseră aşa ceva. Turbinele, aşa cum arată ele acum pe Semenic, nu seamănă prea mult cu planurile iniţiale, proiecte care au trebuit să fie modificate aproape în totalitate. Cel mai greu a fost montarea palelor la elice, pentru că era nevoie de schele şi se lucra la mare înălţime pe un vânt năprasnic.


PROIECTUL EOLIANEI A TREBUIT MODIFICAT
"Turbina noastră este o staţie-pilot ce are caracter de cercetare. Să nu uit, deşi complicată, aş putea spune chiar sofisticată, ea exclude, în totalitate, importul, se bazează numai pe gândire românească", spunea în iunie '89 subinginerul Uturaş. 20 de ani mai târziu. Iunie 2009.

Din echipa de specialişti de la Bocşa, care avea în jur de 20 de persoane, cei mai mulţi au murit sau au emigrat. Virgil Uturaş este acum pensionar. A rămas în Bocşa. Povesteşte cu nostalgie despre acest proiect eşuat, dar care ar putea fi reluat în orice moment dacă ar exista finanţare şi interes din partea statului român. El consideră că guvernul ar trebui să impună investitorilor în parcuri eoliene execuţia parţială a turbinelor în fabricile din România.

"Lucram la secţia 250 de Maşini Agricole şi Utilaj Complex din combinatul de la Bocşa. Acolo s-au născut turbinele eoliene româneşti. Iniţial, cei de la partid au vrut să le importe din Olanda. Apoi au venit directive că ele trebuie construite în ţară. Proiectarea s-a făcut la Timişoara de nişte ade­văraţi profesionişti. Montarea lor pe munte a fost cu totul altă aventură, pentru că trebuiau modificate în proporţie de 80% de la proiect, pentru a le face să funcţioneze şi să reziste.

S-a improvizat însă, cu răspundere, pentru că pe vremea aceea, dacă dădeai greş, plăteai cu capul", îşi aminteşte Virgil Uturaş."CCSITEH Timişoara le-a proiectat, iar noi am început lucrul la ele prin 1984-1985. RENCO ne făcea reductoarele, tot restul îl făceam noi. În 1989 a fost recepţionată şi dată în funcţiune staţia-pilot de pe Semenic. A fost legată la sistemul energetic naţional şi chiar a funcţionat. Una a funcţionat în 1989.

Planul era de a construi pe Semenic nu mai puţin de 300 de turbine eoliene, coincidenţă de cifră cu puterea, pentru că fiecare eoliană avea puterea de 300 de kilowaţi. Semenicul este o zonă foarte bună pentru un astfel de proiect. Din măsurătorile de atunci se ştia că este foarte favorabil vântul: 94% era optim pentru funcţionare. În 1989 a fost o avarie, după care a venit Re­voluţia şi s-a abandonat lucrarea la prima turbină. Apoi s-au mai ridicat două tot pe Semenic, dar alea nu au mai fost puse în funcţiune şi nu au mai dat curent la sistemul naţional. După Revo­lu­ţie s-a sistat toată investiţia, din lipsă de bani. Proiectul ar putea fi reactivat. Structura me­talică există la cele trei turbine de pe Semenic, sigur ar da rezultate, pentru că a fost un studiu serios făcut pentru optimul de vânt", a mai adăugat Uturaş.
RUINĂ ŞI REGRETE
După 1990, s-a mai lucrat vreo doi ani la proiect, dar apoi totul a căzut în uitare. Eolienele de pe Semenic par acum nişte monştri puşi în vârf de munte pentru alungarea spiritelor rele. Nimeni nu a mai fost interesat să conserve măcar acest proiect. Însă tot timpul e cineva acolo, în special la eoliana mare. Paznici.

La Bocşa mai există trei turbine într-una dintre halele actualului combinat bocşan. Ruginesc. "Se vorbea să facem astfel de eoliene şi pe malul Mării Negre, şi pe o platformă din Munţii Făgăraş. Se vorbea să facem şi turbine de 1.000 de kilowaţi. De toate s-a ales praful: şi de eoliene, şi de uzina din Bocşa. Iar echipa s-a destrămat", regretă Virgil Uturaş.

Fostul subinginer, actual pensionar, confirmă că nu s-a importat nimic pentru acest proiect, totul făcându-se la secţia 250 de la uzina bocşană. Are regrete că proiectul a "murit" şi consideră că aşa ar trebui să simtă toată lumea, mai ales că energia care se poate produce este extrem de ieftină, iar costul de întreţinere era atât de scăzut, astfel că energia ar fi mai ieftină decât cea produsă de hidrocentrale. Acum, câmpul de eoliene visat este departe de a mai fi realizat vreodată, pentru că zona a fost declarată rezervaţie naturală, având statutul de parc naţional: Semenic - Cheile Caraşului.