Aici Radio Europa liberă! : Ceauşescu a luat partea Libiei

La Radio Europa Liberă exista şi o secţie de cercetare condusă în 1989 de către dr Michael Shafir. Cercetătorii acestui compartiment redactau ra­poarte şi studii pe diverse teme de actualitate destinate informării unor prestigioase intituţii americane: Gu­vernul, CIA, institute de cercetare, cercuri diplomatice.

În sprijinul cercetă­torilor interesaţi de comunismul şi postcomunismul românesc, dr Mi­chael Shafir, profesor la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, a conceput "arhiva 1989". Vă prezentăm în cele ce urmează un document redactat de Douglas Clarke, la 5 ianuarie 1989, despre poziţia României faţă de inter­zicerea utilizării armelor chimice.

"Sâmbăta viitoare, la Paris, preşe­dintele Franţei, François Mitterand, va primi delegaţi de rang înalt din peste 100 de ţări, participanţi la o conferinţă de cinci zile în care se va dezbate situaţia armelor chimice. Scopul acestei reuniuni speciale este de a întări Protocolul de la Geneva, ce interzice utilizarea armelor chimice. Se pare însă că vom asista mai mult la o şarjă de artificii verbale decât la expunerea unor rezultate concrete.

Protocolul din 1925 interzice recursul pe timp de război la "gaze asfixiante, otrăvitoare sau mijloace bacteriologi­ce de luptă". Nu precizează însă nimic legat de producerea, testarea sau stocarea acestor materiale letale şi în aceasta constă principala sa deficienţă. Mai multe dintre cele peste 100 de ţări semnatare ale acestui document au aderat la înţelegere cu rezerva de a-şi păstra libertatea de a folosi gaze toxice, de exemplu, în caz că sunt ele însele atacate cu astfel de arme. Interdicţia a fost limitată la a nu iniţia atacul cu arme chimice. Nu surprin­ză­tor, ţări care au utilizat de curând astfel de armament, precum e Irakul, susţin invariabil că nu au făcut decât să riposteze la acţiuni similare ale adversarilor. (…)

Pentru a atrage atenţia opiniei pu­bli­ce asupra acestei chestiuni tot mai arzătoare, preşedintele Reagan a suge­rat, într-o adresă specială trimisă Adu­nării Generale a ONU din 26 septembrie 1988, să fie organizată o confe­rinţă specială pe această temă. Franţa, în calitate de responsabil cu protocolul din 1925, a părut a fi locaţia cea mai potrivită. Iar preşedintele Mitterrand a încuviinţat îndată să fie gazda acestei reuniuni. Mai multe dintre naţiunile participante vor fi repre­zentate de către miniştrii lor de Externe, cel puţin la deschiderea sesiunii de dezbateri.

Deşi nu era pe lista formală de dis­cuţii, recenta acuzaţie a SUA la adresa Libiei, care ar fi construit o uzină de arme chimice, va fi cu siguranţă arză­tor dezbătută pe cul­oa­re. Unul dintre obiectivele lui Rea­gan, care a sugerat această întâl­ni­re la nivel înalt, a fost acela de a incita comunitatea interna­ţio­nală astfel încât să se ajungă la sancţiuni semnificative şi eficiente îm­potriva unei naţiuni care utilizează arme chimice. Doborârea a două avi­oane de luptă libiene, MIG-23, de către avioane ale US Navy, la 4 ianuarie, ar putea impulsiona aceste eforturi, pentru că miniştrii vor trebui să aibă în vedere faptul că SUA ar putea recurge la o soluţie militară pe care nimeni nu ar agrea-o.  

Exemplul libian scoate în evidenţă problema actualului protocol. Nu e sancţionată Libia, prin actualul protocol, pentru că produce arme nucleare şi nici nu descurajează alte guverne care închid ochii atunci când conaţio­na­lii lor îi furnizează colonelului Mu’ammar Qadhafi soluţiile tehnice de care are nevoie pentru a produce gaze otrăvitoare. Americanii au arătat cu degetul înspre o firmă chimică vest-germană, care e principalul actor al contribuţiei străine în respectiva pro­blemă libiană. Anterior, oficialii ame­ricani au acuzat, de asemenea, o companie japoneză care i-ar fi furnizat lui Qadhafi utilaje specializate în fabricarea containerelor de plastic etanşe. Se pare că japonezii ar fi ales să creadă explicaţia libiană, cum că această maşi­nă ar fi fost folosită într-o fabrică de desalinizare. Americanii au arătat că cea mai apropiată sursă de apă salină se află la vreo 100 de kilometri distanţă de locul cu pricina şi au specu­lat că utilajul japonez era destinat chiar procesului de construcţie al bombelor cu gaz toxic.

Obiceiul colonelului Qadhafi de a furniza arme grupurilor teroriste, cum e cel condus de Abu Nidal, dar şi Arma­tei Republicane Irlandeze, îm­preu­nă cu ostilitatea sa faţă de Israel i-a făcut pe mulţi să considere ca pe cel mai grav lucru cu putinţă faptul că Libia e pe cale să aibă acces la arme chimice. Când a semnat protocolul de la Geneva, în 1971, Guvernul libian a cerut o formulare expresă în cazul Israelului.

Armele chimice au fost conside­rate adesea ca bombele atomice ale săra­cului, pentru că şi ţările mai puţin evoluate tehnologic pot dezvolta astfel de arme de distru­gere în masă, ce rivalizează cu ar­mele nucleare ale liderilor industriali. Adu­­narea gene­rală de la Paris trebuie să pună pe masa tratativelor aceas­tă tensiune dintre "a avea" şi "a nu avea". Mai multe ţări care deţin sau care fac cercetări în domeniul armelor chimi­ce şi care nu au participat la dezbaterile celor 40 de ţări din cadrul Conferinţei despre cursa înarmărilor şi despre armele chimice vor fi prezente la Paris. Este vorba despre ţări ca Libia, Siria, Afganistan şi Irak.

Cu câteva zile înaintea conferinţei de la Paris, ele au primit un sprijin ne­aş­teptat din partea lui Nicolae Ceau­şescu, preşedintele României.

În mesajul său de Anul Nou adresat corpului diplomatic de la Bucureşti, in­dependentul Ceauşescu a declarat fără menajamente că România nu va sprijini lupta pentru eliminarea ar­me­lor chi­mice în lipsa unui mijloc de lup­tă alternativ, care să se opună ar­melor nu­cleare. El a afirmat că arme­le chimi­ce sunt un mijloc de intimidare pentru cei care nu deţin arme nucleare şi a mers atât de departe încât a men­ţio­nat Libia. Mai târziu, agenţia de ştiri româ­nească a atenuat remarcile sale mai directe, păs­trând doar afirmaţia că România este pentru «eliminarea ar­melor chimice, dar în aceeaşi măsură cu renunţarea la alte arme de distrugere în masă, mai ales cele nu­cleare».

Deşi originalele remarci ale lui Ceau­şescu sunt clar diferite de ideile Mosco­vei privind armele chimice, ele au fost bine primite, se pare, în mai multe mici capitale. Prolife­rarea şi utilizarea arme­lor chimice a devenit mai mult o chestiune Nord-Sud, decât una care desparte Estul de Vest."