x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Am văzut un negru viu, pot să mor liniştită!"

0
Autor: Victor Yla 23 Mai 2009 - 00:00
Arhivele Naţionale/


Am fost nevoit să învăţ limba română, fiindcă la vremea aceea în Piteşti eram singurul francofon. N-aveam încotro, trebuia să învăţ limba română. Compatrioţii mei erau la Craiova, Iaşi, Bucureşti. Eu eram singur acolo. Erau arabi, nigerieni, dar ei vorbeau engleza. Nu era nici un francofon. M-am apropiat mai repede de români, de aia a trebuit să învăţ mai repede limba.



Eu am ajuns la 5 noiembrie 1983 şi începuse deja frigul. A fost foar­te-foarte greu, pentru că în căminul în care stăteam nu prea dădeau căl­dură. Noi făcuserăm nişte im­pro­vizaţii cu reşouri ca să ne în­călzim. Dar, spre surprinderea noastră, opreau curentul electric de la 8 di­mineaţa şi-i dădeau drumul la 5 du­pă-masă şi, dacă nu te duceai la şcoală, mureai de frig în cameră, pentru că nu te puteai încălzi cu nimic. Trebuia să aştepţi ora 5 ca să poţi să încălzeşti camera. Era frig, a fost foarte greu, m-am îmbolnăvit, am avut un început de bronşită, dar s-a tratat la timp şi am scăpat cu bine. După ce am început să mă acomodez niţel, a mai căzut o bombă - era prima dată când Ceauşescu a interzis circulaţia cu maşinile din cauza iernii şi nu mai puteam să vin la Bucureşit să mă aprovizionez, să-mi iau mâncare. A fost cumplit! Cumplit!

Sincer vorbind, am venit şi cu oarecare prejudecăţi despre arabi, mi-era frică de ei. Auzisem fel de fel, că se ocupă cu droguri, terorism... În fine, mi-era frică de ei. Venisem cu prejudecăţi şi nu m-am apropiat de colegii arabi. Eram cu băieţii din Nigeria şi mi-am făcut prieteni români. În oraş l-am cunoscut într-o zi  şi pe Dobrin, fostul mare fotba­list. De la ei am gustat pentru prima dată palincă. După un pahar, cred că vorbeam singur. Când am sosit la cantină, la început nu înţelegeam nimic din ciorba aia în care lingura se plimba şi nu întâlnea mai nimic, carne... căutam cu disperare carne şi nu prea găseam. Mi-a plăcut foarte tare mâncarea asta... cum îi zice... tocăniţă de porc. Seamănă oarecum cu o mâncare de-a noastră din Congo. De asemenea, am fost fascinat (şi sunt în continuare) de sarmale, dar fără mămăligă. Nu m-am acomodat cu mămăliga.

Ca o ciudăţenie - să-ţi povestesc - actuala mea soţie, după ce am cunoscut-o, la vreo lună, m-a dus la părinţii ei la Brăila şi oamenii s-au pregătit, venea totuşi un om străin în casă, au pregătit sarmale şi... eu cu tupeu i-am zis Alinei: "Alina, adu tu şi o friptură să mănânc la sarmale". "Păi, cum, sarmalele au carne to­cată..." "Da, dar eu dacă nu văd măcar o bucăţică de carne..." Oa­menii mi-au făcut repede o friptură şi am mâncat friptură cu sarmale. Se uitau la mine ca la o mi­nune. Dar astăzi, la noi în familie, în familia noastră de la Brăila, vreau să zic, toată lumea mănâncă sarmale cu friptură. Încetul cu încetul  m-am adaptat la mâncarea românească. E o mâncare bună. Românii fac mân­care bună, nu pot să zic că am avut probleme de adaptare cu bucătăria românească.

După ce am terminat anul pre­gătitor am venit la Bucureşti, unde ar fi trebuit să fac Facultatea de Electronică, dar m-am răzgândit. M-am dus la minister, unde am făcut cerere să mă duc la Institutul de Construcţii şi mi s-a aprobat. Am stat toată perioada facultăţii la căminul studenţesc, cinci ani. Am stat cu un băiat congolez, Jacques, care era student la Facultatea de Căi Ferate, Drumuri şi Poduri. Când am sosit în România, în 1983, erau cam 3.000 de studenţi congolezi în toată ţara, în toate centrele universitare, inclusiv cei care învăţau la Băneasa şi la Câmpina, la şcolile de Miliţie. Statul român ducea o politică de apropiere faţă de ţările din Africa.
Am avut colegi foarte buni la fa­cultate. M-am apropiat de ei rapid. Aştia au fost primii mei prieteni români.  Era şi perioada aia grea de dictatură, era celebra Lege 9 apropo de relaţiile cu străini. O lege foarte urâtă. Colegii mei au suferit foarte mult din cauza mea. Când ieşeam din curtea facultăţii trebuia să ne despărţim. Venea Miliţia, pe noi ne lăsa în pace, dar pe colegii mei români îi luau miliţienii la întrebări, îi duceau la Miliţie. La un moment dat, am simţit nevoia să-i protejeze îndepărtându-mă de ei, pentru că mă durea foarte tare sufletul când auzeam a doua zi: "Aoleu, ce ne-au făcut, ce ne-au chinuit..." "Dar de ce? Ce s-a întâmplat?" "Păi, după ce ne-am despărţit aseară, au venit nişte civili, ne-au dus la Unirea - era un sediu al Securităţii acolo - şi ne-au ţinut până la 3 noaptea şi ne-au torturat cu întrebări peste întrebări şi ne mai dădeau şi câte una peste ceafă..."

Şi asta se repeta mereu. Nu se întâmpla nimic când erau cu mine. Dar când ne despăr­ţeam, veneau ori în cămin, ori nu ştiu unde, îi prindeau şi a doua zi îi auzeam: "Aoleu, ce ne-au făcut iar!".  Şi m-am gândit: mai bine îi las în pace, că din cauza mea au probleme. Nu numai din cauza mea, ci şi a celorlalţi studenţi străini. Şi cu arabii se întâmpla la fel. Mi-am zis că mai bine stau în banca mea, că uite copiii ăştia au de suferit. Dar eu m-am simţit bine cu ei, am fost la toate nunţile care s-au făcut. Mie îmi  plăcea să umblu, să mă duc prin sate.

Noi am fost în anul I la Geodezie vreo şaizeci şi cred că am avut vreo douăzeci de nunţi, iar eu am fost la toate. Am o fire comunicativă, aşa că m-am dus la toate, am umblat foarte mult. La o singură nuntă am avut neplăceri. A fost destul de hazliu. Dar touşi a fost un caz izolat. Aveam doi colegi, fata era din Turnu Măgurele şi băiatul dintr-un sat aflat la 30 de kilometri de Turnu Măgurele. Au făcut nunta la Sfat (Primărie). Am stat la restaurant până dimineaţă, iar a doua zi pe la 10-11 trebuia să plecăm la ţară, la părinţii lui. După ce am ajuns acolo... surpriză, observ o oarecare ostilitate. Ce se întâmplă? Oamenii vorbeau între ei, se uitau ciudat la mine, arătau cu degetul... "Măi, Costică, ce se întâmplă?" "Stai, Victor, e o situaţie... da' se rezolvă!" Costică era colegul meu care se însura. Au parlamentat, s-au certat, s-au înjurat. "Doamne, iartă-mă! Da' ce se în­tâmplă?" Şi Costică îmi spune: "Sunt obligat să-ţi spun adevărul. Aici, în satul nostru, tradiţia spune că, dacă vine un negru la nunta ta, te ur­mă­reşte ghinionul toată viaţa. Şi cuplul nu va fi fericit toată viaţa. N-o s-o duc bine, mai pe româneşte". "Şi ce-i de făcut?" "Nu, că... deja au chemat Miliţia, vei fi escortat." Să mă scoată din sat. A fost o adevărată revoltă generală. Toţi colegii mei erau la pă­mânt, făceau scandal, spărgeau tot acolo... "Dacă pleacă Victor, ple­căm şi noi! Ce Dumnezeu, ce înseamnă asta?" Nu mai ştiu ce sat era, lângă Turnu Măgurele. După o oră a apă­rut dubiţa de la Miliţie. Şi-mi zice Costică: "Uite, Victor, ştiu că eşti foar­te supărat, dar eu sunt mai su­părat. M-am certat cu părinţii, m-am certat cu toată lumea, am fost la un pas să renunţăm la tot ce facem... dar te rog să înţelegi.

Du-te!" I-am convins pe ceilalţi co­legi care voiau să plece cu mine să rămână. Am înţeles ce se întâmpla, era un caz regretabil, o situaţie care nu există în tradiţia românească, nu ştiu de unde au inventat-o. Da,  înţeleg. "De­cât să sacrificăm nunta, mai bine du-te şi o să facem noi un chef la Bu­cu­reşti." Asta mi-a spus Costică. A venit dubiţa Miliţiei şi m-a dus la gară. Miliţia m-a escortat şi a stat cu mine pân m-am urcat în tren. Eram în anul III, cam prin 1987. Eram turbat de furie. Băieţii au fost  drăguţi, mi-au dat mâncare, bău­tură... o sa­coşă plină, dar nu-mi ardea de ni­mic... n-am băut, n-am mâncat, eram tare amărât. Eram supărat foc.

După asta m-am mai dus la alte nunţi, cum să nu. Era un caz izolat, ştiam, eram convins că sunt dobi­toci. În afara cazului acesta izolat, oa­menii s-au comportat bine cu mine. Sigur că am întâlnit oameni curioşi, care mă întrebau "Vor­beşti?", "Da! Vorbesc chiar ro­mâ­neşte!" "Extraordinar! Nu se poate! Numai la televizor am văzut, maică, aşa ceva! Da' pot să pun mâna? Da' nu se ia?" "Nu se ia!" Oa­menii nu spuneau cu răutate, erau naturali. Una chiar mi-a zis: "E... acum pot să mor liniştită! Am văzut un negru viu, pot să mor liniştită".
Fragment din volumul "Între patrii. Mărturii despre identitate şi exil", coordonat de Mirela Florian şi Ioana Popescu, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp.99-101
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de