Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Niciodată nu m-a încântat ideea de a mă lupta cu un soldat din trupele de comando americane Beretele verzi ori cu sovieticii de la Spetsnaz, dar, dacă râul şi ramul ar fi fost în pericol, trebuia s-o facem şi noi, pionierii şi uteciştii patriei.
Despre asta aflai la orele de PTAP – Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei. Şi acest program cu nume pompos era o parodie, ca multe altele pe atunci. Orele la care am participat, puţine la număr, fiindcă se considera totuşi că greul luptei va fi dus de soldaţii în termen, vajnici culegători de porumb şi constructori de hidrocentrale, erau ţinute de un profesor foarte dedicat misiunii, altfel un specialist în judo, domnul Frazzei. Domnia sa îşi lua rolul foarte în serios, dar cu cât se străduia să ne convingă de grozăvia unui atac nuclear, cu atât pe noi ne amuza mai tare, fiindcă era evident că măsurile care ni se cerea să le luăm erau foarte departe a ne da vreo şansă. Programul era gândit prost, o combinaţie de explicaţii cu privire la armamentele avansate ale americanilor şi ruşilor, care, conform scenariilor vremii, aveau toate şansele să se lupte, şi o amărâtă de schiţă a metodelor de supravieţuire în condiţii vitrege.
Întâi ni s-a explicat în ce va consta prima fază a războiului: "Americanii au baze de rachete în Europa. Dacă începe un război între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, ei vor trage cu rachete spre teritoriul sovietic. (Aici, profesorul omitea să ne spună că, în acest caz, simultan ar fi fost atacate toate ţările din Tratatul de la Varşovia). Dar în timp ce rachetele se îndreaptă spre URSS, ruşii le observă prin sateliţii lor militari şi cu ajutorul bazelor de radare, apoi le atacă folosind rachete antirachetă. Aşa că resturi pot cădea şi pe teritoriul României."
Cu cât explicaţiile avansau, cu atât ne venea mai greu să înţelegem cum ne putem lupta cu focoasele nucleare care cad din cer. Dar profesorul ne lumina, repetând cu convingere: "În caz de explozie nucleară trebuie să faceţi aşa: nu vă uitaţi în lumină, căci puteţi orbi, vă aruncaţi la pământ cu picioarele spre ciupercă şi vă acoperiţi capul cu mâinile". Era clar: eram salvaţi. Eu mă aflam în culmea veseliei, dar dintr-un motiv cu totul altul decât ora de PTAP şi anume războiul hormonal declanşat de prezenţa la numai două scaune de mine a Magdei, căreia ţineam cu tot dinadinsul să-i arăt cât sunt de viteaz şi nu mă tem eu de o pocnitoare americană sau de o petardă sovietică rătăcită prin Bucureşti. Magdei îi luceau ochii într-un fel nuclear şi curajul meu lua avânt: "Domn’ profesor, dacă e, eu iau ciuperca la şuturi", strigam şi colegii izbucneau în râs. Profesorului i se injectau ochii: "Mă nenorociţilor, nu pricepeţi că dacă mâine începe un război mondial nu veţi şti ce să faceţi? O să muriţi ca proştii", urla din toţi rărunchii.
"Eu ştiu, domn’ profesor: mă arunc la pământ şi-mi acopăr capul cu picioarele." Oricum, nu ne întreceam cu gluma, fiindcă la orele de PTAP era prezentă şi arma secretă a profesorului Fratzei – un profesor de atelier, fost boxer, care atunci când te vedea că faci vreo boacănă avea o metodă unică de a te cuminţi: "Băi, ia vino încoace". "Da, domn’ profesor." "Strânge dinţii." "Cum?", făceai zăpăcit. "Strânge dinţii tare!", îi strângeai şi profu’ zdrang, îţi altoia un pumn în barbă, suficient de încet să nu te pună jos, dar suficient de tare, încât să-ţi treacă accesele juvenile pentru câteva ore, mai ales că din cauze necunoscute (curioasă coincidenţă!) te şi durea capul deodată. Ni s-au mai prezentat nişte chibrituri-minune care cică luau foc pe un vânt oricât de puternic, dar nu ni s-a spus şi de unde se face rost de aşa ceva. Probabil în caz de război ar fi avut parte de ele doar o mână de militari. Desigur, trasul cu arma era marea atracţie a PTAP-ului, activitate pe cât de aşteptată, pe atât de dezamăgitoare. Arma cu care trăgeam era de calibru foarte mic, nu ni s-a dat şi nouă un AK, aşa cum credeam, avea un grăunte de glonţ care probabil s-ar fi oprit în coasta unui bărbat vânjos. Fiecare din noi trăgea doar câteva focuri, şi asta după atâtea explicaţii şi măsuri de protecţie, că pur şi simplu abia aşteptai să termini şi să te cari la un fotbal.
Noi, intoxicaţi de filmele cu Rambo, proaspete pe vremea aceea, filme văzute la video acasă la câte un coleg mai înstărit, ne aşteptam ca după un scurt instructaj să tragem ca la nuntă, o după-amiază întreagă.
Am fost instruiţi şi în privinţa măştii de gaze, modelul "ursuleţ". Un coleg a păţit-o rău, poate mai rău ca în timp de război după un atac chimic. Abia îşi prinsese el bine "ursuleţul" pe moacă, şi un altul mai şmecheraş se furişează în spatele lui şi, pac, îi trage pantalonii jos în plină cinstită adunare. Căci era acolo aproape toată şcoala, aşa se făceau orele de PTAP, nu pe clase.
Priveliştea era fantastică: un ursuleţ în chiloţi. Masca de gaze ne era foarte utilă datorită genţii în care era păstrată şi benzilor de cauciuc cu care se prindea pe cap. Destul de repede o grămadă de băieţi aveau praştii făcute cu acele zgârciuri, cum le spuneam noi. Anii au trecut, şi genţile de la măştile de gaze au intrat în graţiile liceenilor. Pe verdele de camuflaj, numele formaţiilor KISS, METALLICA, ACDC, scrise cu pixul, se vedeau superb şi spuneau o poveste abia terminată despre orele pentru apărarea unei patrii sărace şi nişte copii care se grozăveau în prezenţa primei iubiri, de care nici nu ştiau.
De Magda n-am mai aflat nimic.
Dan CÂRLEA
