Amintiri din copilărie: Cei 3 R şi locomotivele cu aburi

Când eram copil se bătea monedă toată vremea pe recondiţionare, refolosire şi re-nu-mai-ştiu-ce. "Ac­ţiunea celor 3R", cum spunea pro­paganda.

Toată suflarea ţării ar fi trebuit, teoretic, să fie implicată în lupta pentru strângerea materialelor re­folosibile. Aveam plan de hârtie, sticlă, fier şi castane.
La un semn, toţi copiii din şcoală trebuiau să lase totul şi s-o ia, precum furnicile, după orice.

Partea amuzantă era că te por­neai după fier şi pe drum te îm­piedicai de câteva sticle de bere lăsate de nişte harnici muncitori aflaţi într-o binemeritată pauză de masă şi normal că nu te îndurai să le laşi acolo. Drept care luai sticlele şi le cărai cum puteai, alături de doi-trei elemenţi de calorifer, un colac de sârmă ruginită şi ce mai puteai târî după tine. O activitate care ar fi trebuit să ne dezvolte simţul civic, sentimentul respon­sabilităţii şi alte calităţi indispen­sabile unui bun comunist, fie el şi în miniatură.

Mie, o excursie după fier mi-a dezvoltat cu totul altceva, şi anume, un zâmbet aparte.
Era o zi de vară superbă când, împreună cu Cristi, am hotărât că e un moment bun pentru o misiune după reciclabile. Întâi şi-ntâi ne-am aşezat pe scările din spatele blocului, lângă ghenă, şi am început să facem strategia. Pentru sticle, cea mai bună zonă în care puteam ajunge uşor era Grozăveştiul. Că­minele studenţeşti erau înconjurate de sticle de BRRC (cod pentru "bere rece" – băutură pe care o vindeau băieţii cu simţul economiei de piaţă dezvoltat). Dar era o mică problemă: Cutiuţă, cel mai mare duşman al nostru în materie de sticle goale, pornise şi el spre Gro­zăveşti. Deci, timp de vreo săp­tămână era imposibil să mai găseşti sticle prin zonă.

Cutiuţă era un băiat mult mai mare ca noi, în jurul a 20 de ani, cu un oarecare handicap mintal. Un borderline. Dar să te ferească Dumnezeu de borderline-ul plin de muşchi. Şi Cutiuţă era cât dulapul. Tipul avea un vis, că nu-i frumos să-i spunem obsesie chiar în văzul lumii, deci vis pe care îl declarase în gura mare într-o zi, în scara blo­cului: "Eu strâng sticle goale, borcane, le vând, pun banii la CEC, îmi iau casă şi maşină, apoi mă însor". Nu ştiu ce a mai făcut (gurile rele din zonă spuneau prin ’91 că s-a ales praful de banii lui din pricina deva­lorizării), dar eu sper din toată ini­ma că şi-a luat casă, şi nu i-au mai ajuns de maşină, căci era tare aprig la mânie. Şi unii cercetători afirmă că mânia unui borderline la volan nu e sănătoasă pentru ni­meni.

Deci după sticle n-avea rost să mergem şi Cristi mi-a dat în şoaptă pontul cel mare: "Băi, să nu spui la nimeni, da’ pe la Orhi­deelor, pe unde lucrează mă-ta, îs câteva locomotive de alea vechi cu abur, părăsite pe o linie moartă şi în jur o grămadă de fier. Să mor dacă te mint!".

Locurile bune pentru fier trebuiau ţinute secrete, erau nişte locaţii strategice care nu era în re­­gulă să fie aflate de toţi adversarii. Altfel, dacă nu-ţi ţineai gura, ei îşi făceau norma şi tu ajungeai în situaţia să te duci cine ştie unde după câteva kile de fier bun. Fierul bun era pentru noi principala ţintă. Prin fier bun înţelegeam fierul ne­ru­ginit, de care nu te murdăreai prea tare. Căci mamele noastre aveau o problemă, cică să nu venim acasă cu hainele pline de rugină, că ne rup cu bătaia. Fi­xuri femeieşti!

Ajunşi acolo, am strâns noi tot ce puteam căra, am pus fieroteniile lângă locomotive şi ne-am tras sufletul.
"Băi Cristi, hai să ne urcăm în locomotive, să vedem cum e", îi zic după ce ne-am odihnit niţel.
"Nu, bă, că sunt paznici." Cristi era mai cuminte de felul lui, dar pe mine nu mă putea speria un amărât de paznic.
"E, na, eu mă urc. Treaba ta."

Zis şi făcut, m-am urcat în locomotivă şi am început inspecţia. Bineînţeles, Cristi nu a rezistat mult şi în scurt timp eram doi con­du­cători de locomotivă prin Far West, atacaţi de indieni. Eu cică băgam cărbuni şi el trăgea de la geam în nemernici. "Trage, bă Cristi, în ei. Ne ajunge ăla cu pene roşii!" "Pac, pac, l-am luat pe ăsta, hai mai repede că ne ajung!"

Atacul părea că va fi respins, când deodată indienii închipuiţi au pri­mit un ajutor nesperat: "Ce faceţi, mă, acolo! Las’ că vă prind eu!", se auzi o voce puternică. Paz­nic­ul venea în fugă spre noi. Mi s-a făcut negru în faţa ochilor, am uitat şi de indieni, şi de Cristi, şi de fier, am luat-o la fugă şi m-am oprit abia la bloc.

Noaptea am dormit agitat şi de a doua zi, pentru vreo două luni, am avut un zâmbet ciudat, într-o parte. Doctorii îi spuneau pareză facială, dar Cristi a zis că nu e mare brânză. Cică semăn cu Elvis.
Dan CÂRLEA