Autopsia unei interdicţii

Pe 3 martie se împlinesc 20 de ani de când poeta Ana Blandiana i-a tri­mis un memoriu lui Nicolae Ce­a­u­şescu, prin care protesta faţă de ridicarea dreptului de semnătură în august 1988. Măsura era consecinţa apariţiei controversatului volum de versuri "Întâmplări de pe strada mea" (Editura Ion Creangă).

Poezia "O vedetă pe strada mea" re­lata povestea motanului Arpagic, un pi­soi care, "îmbătat" de faptul că de­ve­nise vedetă, uitase de unde plecase. Des­criind gesturile motanului, a făcut analogie cu comportamentul lui Nicolae Ceauşescu, ironie remarcată imediat de redactorii revistei "Săptă­mâ­na", care s-au dus cu "pâra" la Tova­răşi. Astfel, Anei Blandiana i-a fost ridicat dreptul de semnătură, aflân­du-se la a treia "experienţă" de acest fel, după ce mai fusese interzisă în 1959 şi în 1985.

Despre "peripeţiile" interdicţiei din 1988, doamna Ana Blandiana a avut amabilitatea să ne ofere câteva detalii, din care reies mecanismele prin care un scriitor era pus la colţ în "Epoca Ceauşescu".

Vestea a primit-o la 30 august 1988, în localitatea Comana (la 40 km de Bucureşti), unde avea o casă la ţară: "Ziua de 30 august 1988 a început destul de ciudat, ţin minte fiecare amănunt pentru că am rămas marcată, îşi aminteşte poeta. Nu din cauza interdicţiei pe care am primit-o, de care am aflat numai seara. La noi veneau în ultimul timp multe perso­naje ciudate. Erau oameni cu care nu eram în relaţii de prietenie, pe care-i cunoşteam, dar niciodată nu se pusese problema să ne viziteze. Şi ne trezeam dintr-o dată cu ei la poartă, susţinând că au trecut întâmplător (la 40 de km de Bucureşti!). Însă întotdeauna în cadrul conversaţiei uşoare, nevinovate, apăreau întrebări de genul: «N-ai de gând să faci nimic?», «Nu scrii în străinătate? Nu te aperi?».

În 30 august a apărut la portiţă un tânăr foarte bizar – extraordinar de înalt şi de slab –, care a spus că vrea să vorbească cu mine. I-a spus soţului meu că trebuia să mă vadă, să-mi ceară ceva esenţial. Că de răspunsul meu depinde dacă se va sinucide sau nu în acea zi. Ceea ce-mi cerea el era adresa Europei Libere, a Monicăi Lovinescu, a Ambasadei Sovietice şi a Mossad-ului, deoarece erau singurele locuri unde putea să protesteze pentru ceea ce se întâmpla în ţară, şi dacă îl refuzam si nu reuşea să-şi ducă la capăt protestul se va sinucide.

A fost ca un coşmar. Îi repetam la nesfârşit că nu cunoşteam nici una din adresele cerute. Am făcut tot
ce-am putut să-l convingem să renunţe la sinucidere. Putea fi la fel de bine un provocator sau un labil psihic. În cele din urmă, soţul meu l-a condus la gară la ultimul tren, care era la 9:00 seara, ca să fie sigur că se suie în vagon.

În timp ce soţul meu era la gară, a sosit de la Bucureşti sora mea. Venise pentru că Roger Câmpeanu, secretarul general de redacţie de la România li­terară, îi telefonase să mă anunţe că s-a întâmplat ceva grav, nu putea să publice nici articolul pe care-l dă­du­sem pentru săptămâna aceea, nici cel de rezervă (existau întotdeauna  unul sau mai multe de rezervă, pentru cazul în care un text era respins). Am plecat noaptea cu maşina spre Bucureşti, ca să fim dimineaţa în oraş".

Cum se realiza o interdicţie? Doar verbal, ne spune doamna Ana Blandiana, pentru că regimul avea grijă să nu rămână nimic scris: "Nu se anunţa nimic în scris. Dacă nu aş fi avut rubrică – aveam şi în 1985, şi în 1988, rubrică la România literară – nici nu aş fi aflat că nu mai am dreptul să public. Un scriitor publică o carte la câţiva ani, nu se observă imediat că între timp numele lui nu mai este publicat. Aşa însă, se vedea că înceta să apară rubrica. Când ne-am întâlnit, Roger Câmpeanu mi-a spus, negru de tristeţe şi nelinişte, că nu mă mai  pot publica, deoarece li s-a interzis «de sus».

La Uniunea Scriitorilor, preşedintele mi-a promis că se va interesa despre ce s-a întâmplat. După câteva zile m-a anunţat şi el că decizia venise de undeva foarte de sus, şi că nu se ştia dacă, când şi cum se va reveni asupra ridicării dreptului la semnătură. În orice caz, nu se mai punea problema să am rubrică la România literară".

Intrată pentru a treia oară în "atenţia" regimului, poeta a devenit ţinta acţiunilor de discreditare: "La puţin timp, deci la începutul lui septembrie, cineva de la Radio, întâlnindu-mă pe stradă, m-a întrebat: «Ce faci? Eşti aici? Ce faci aici?». «Ce să fac, mă duc acasă», am răspuns eu, care locuiesc lângă Radio. «Da, dar cutare – şi mi-a spus  numele unui coleg de la Radio pe care îl ştiam şi eu – mi-a povestit că te-a întâlnit ieri pe aeroportul din Lisabona». După aceea n-am mai auzit că sunt la Lisabona sau în altă parte, am auzit în schimb că aş fi cerut plecarea definitivă din ţară. La asta nu mai aveam cum să reacţionez – putea să dureze ani de zile. Si orice aş fi făcut între timp se putea spune: «Îi dă ei mâna să fie curajoasă, că tot pleacă...». Ţin minte că asta m-a marcat foarte tare.

Şicanele n-au speriat-o pe Ana Blandiana, fiind hotărâtă să-şi facă publică nemulţumirea pentru ne­drep­tatea care i se făcuse: "Când s-au împlinit şase luni de la interdicţie, la 3 martie 1989, am scris o scrisoare adresată lui Ceauşescu, pe care am depus-o la Registratura CC al PCR; apoi am mai lăsat copii, «spre ştiinţă», în alte 22 de locuri: la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (numele Ministerului Culturii din epocă); la Academia de Ştiinţe, la Academia Română; la agenţiile de ştiri; la Uniunea Scriitorilor; la ziarele principale etc.

În memoriu spuneam că faptul că fusesem interzisă era, potrivit legilor ţării, ilegal,deoarece mi se lua dreptul la muncă, care este un drept inalie­nabil. Eu sunt un scriitor român care scriu în limba română şi trebuie să am dreptul să public în limba şi în ţara mea, nu să exist doar ca scriitor tradus în străinătate. Ceream dreptul la muncă, nu discutam despre nimic altceva.

Cele 22 de copii le-am depus nu pentru că speram să-mi răspundă cineva (presupuneam că n-o să primesc nici un răspuns, ceea ce s-a şi întâmplat), dar doream să trimit scrisoarea în străinătate – pentru că mai rea decât interdicţia era camuflarea interdicţiei –  şi nu voiam să fiu, logic, singura care ar fi putut-o face. Intenţia am dus-o la capăt, prin intermediul unei studente grecoaice de la Facultatea de Medicină. I-am dat memoriul şi mai multe adrese la care să îl trimită din Grecia: editorului şi traducătorului meu de la Londra, Peter Jay, care între timp scrisese şi protestase la Uniunea Scriitorilor pentru ceea ce mi se în­tâm­plase; la Universitatea din Heidelberg, profesorilor Klaus Heitmann şi S. Damian, care mă mai invitaseră înainte acolo, auziseră ce se întâm­plase şi organizaseră o manifestare de solidaritate cu mine; şi profesorului Lorenzo Renzi de la Universitatea din Padova, care iniţiase, împreună cu marele poet Andrea Zanzotto, o scrisoare deschisă către Ceauşescu, pe care au publicat-o, semnată de 37 de scriitori şi universitari italieni, în care se solidarizau cu mine şi cereau să mi se redea dreptul la liberă expresie.

Memoriul meu s-a citit la BBC, tri­mis de Peter Jay, iar S. Damian l-a tri­mis Europei Libere, unde a fost difuzat şi un interviu cu Lorenzo Renzi, despre întreaga poveste."

Reacţiile internaţionale i-au făcut pe responsabilii regimului să-i răspundă Anei Blandiana. Soluţia a fost o nouă acţiune de şicanare: "La vreo două luni după ce am scris scrisoarea, am fost chemată, deşi nu eram membră de partid, la Comitetul Central, la Secţia Cultură, unde era şefă Emilia Sonia.

M-a primit înconjurată de colaboratori şi prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost: «Vreţi să faceţi scandal inter­naţional?». Şi apoi: «Cum v-au apărut traduceri în străinătate? Cum le-aţi trimis?». I-am spus: «Nu le-am tri­mis, sunt traduceri ale unor cărţi ale mele apărute în România, cărţile circulă». «Da, dar cum au plecat din România?». «Cărţile circulă, există instituiţii româneşti care fac legătura cu bi­bliotecile din afara ţării»...

«Vreţi să faceţi scandal», a repetat ea, «ei bine, n-o să vă folosească scandalul – vă publicăm cartea». Îna­inte de intrezicerea din 30 au­gust, eu aveam la Editura Minerva, în colecţia Biblioteca pentru toţi, o carte de poezii (selecţie din toate volumele) care se afla în bun de ti­par. Dar, bineînţeles, nu se mai pu­sese problema să apară după scandalul cu Arpagic. Acum îmi spunea că i se dă drumul. Într-adevăr, s-a dat drumul cărţii, dar s-a retras din circuit după nici trei zile. Era destul ca să se susţină că nu eram interzisă, din moment ce mi-a apărut o carte. Dar când, în săptămâna următoare, Nicolae Manolescu a scris o cronică acestei carţi, cronica a fost scoasă din pagină. Avea s-o publice în pri­mul număr al României literare de după revoluţie, împreună cu întreaga poveste".

Ulterior nu s-a produs nici o ameliorare a statutului Anei Blandiana, fiind pe lista poeţilor puşi la index în anul 1989. În afara ţării se vorbea din plin despre ea, în ţară nimic!

O vedetă pe strada mea
"Cine este acest personaj,
Pe care îmi permit
Să-l numesc cel mai vestit/
Motan din oraş,
Căruia i s-au scris poezii
Şi i s-au făcut portrete,
Aşa cum se obişnuieşte printre vedete;

Despre care, pe lângă toate,
S-au făcut şi desene animate
Palpitante şi pline de umor
Date la televizor?

Ei bine, după toate aceste succese
De necontestat
Şi de necrezut,
Arpagic, cum era şi de aşteptat,
S-a cam încrezut.

Dar nici nu e de mirare:
Când iese la plimbare
Toată strada, emoţionată
Se-mbulzeşte să-l vadă;

Ferestrele se dau de perete,
Copiii uită de caiete,
Crengile se apleacă peste gard,
E o aglomeraţie ca pe bulevard.

Maşinile sunt obligate
Să încetinească,
Se aruncă ocheade
În manieră pisi¬cească.

I se dau flori,
Pâine cu sare,
Câte-o scrisoare
În plic
Şi toată lumea strigă:
"Arpagic, Arpagic"!

El înaintează important
Şi hai-hui
Dă un sfat,
Ascultă un protest mai sonor
(Ca acela al unei cloşte cu pui,
Împotriva unui motan vânător)

Distribuie zâmbete,
strângeri de labă,
Câte-o amendă
Sau, mai degrabă,
Admonestare
Şi toată lumea e atentă
Şi recunoscătoare.

Poezie din volumul de versuri pentru copii "Întâmplări de pe strada mea", Bucureşti, editura Ion Creangă, 1988